Cu fricile pe sârmă

Fiecare-şi poate fi psiholog, măcar de câteva ori(esenţiale) în viaţă. Nu? Măcar de-o simplă anamneză tot sunt(em) în stare… Te iei la întrebări, mai întâi. Pregăteşti terenul. Apoi, cu memoria în piuneze încerci să rezolvi ecuaţii- necunoscute vor fi mereu. Răbdarea e necesară, până la obligatorie. Oglinda poate lipsi. La mine, de ex., închiderea ochilor ţine de cea mai bună oglindire. Azi, ieri şi alaltăieri iau fricile la puricat. Da, ele te mânâncă până la rană.  Creşte osul în tine, se întinde pielea a creştere…Uite că nici fricile nu se lasă duse. Se întind şi te urmăresc asiduu. Monştrii, nu glumă!

În copilărie, mi-era teamă:

– să răspund la uşă, când ai mei nu erau acasă

– să nu înceteze să bată inima mamei, când mai aveam prilejul să dorm cu ea

– să nu iasă monstrul-ce-verde de sub pat, când închid lumina şi aştept să adorm(era un monstru dintr-o carte de poveşti)

– de umbrele proiectate de farurile maşinilor pe perete, înainte de-a adormi

– de ţipetele oamenilor mari

– de maşinile care treceau cu viteză mare când încercam să traversez

– de violenţa cu care copiii chinuiau animalele

– de felul în care părinţii îşi băteau copiii

– de întuneric

– de oamenii care nu aveau nevoie de motiv pentru a-i face pe alţii să sufere

– de lucrurile fără logică

– urechile pereţilor când ascultam Europa Liberă şi Vocea Americii

– de marea de sânge care curgea din piciorul tatei, când i-a intrat cu ac (pe jumătate rupt) în picior, în sufragerie

– de depresia mamei

– de nefericirea celor din jurul meu

– balconul de la etajul zece

– de cutremurul care schimba comportamentul oamenilor

– de himenoptere, coleoptere şi lepidoptere

Să mai continuu? N-are rost, de unele nici nu-mi mai amintesc….

Nu, nu vorbeam cu ai mei de fricile mele. Le consideram prea….naive. Mi-era teamă să nu mi se spună că-s mereu prea mare pentru ele.

Cele de azi sunt variaţii ale celor din copilărie. Unele au dispărut fără urmă, altele… au devenit noi!

Mi le-aş sugruma pe toate cu zâmbetele celor din jur, cu bucuriile celorlalţi, cu micile fericiri, cu cerul senin şi ploile de vară, cu frunzele toamnei, cu darurile de Crăciun făcute pe ascuns, cu …atâtea lucruri mici…de-aş putea?! Dar nu pot, aşa că, mă retrag din când în când să plâng… Ştiţi? Ochii spălaţi cu lacrimi văd speranţa! În rest, la fel cum mă ştii…

 

 

 

 

O trompetă militară era gâtuită de durere…

Mintea mea nu-i poate închide pe oameni în sicrie, în  cavouri, nu le poate pune stop în mişcări, nici mâna pe gură spre tăcere….Mintea mea vede doar oameni vii. Apoi, tot mintea, dictează mâinii să tragă de oameni. Ce-s poziţiile alea incomode? Cum să nu te mişti atâta amar de vreme? Cum să nu saluţi atâta lume venită să te vadă? Cine a mai pomenit să dormi când ai vizitatori?! Ca să nu mai spun că se doarme în haine de gală…măcar să se fi schimbat!

Ce să-i fac minţii mele încăpăţânate? Imediat, după ce au fost împachetaţi spre noua viaţă, mintea mea îi ţine captivi, dar vii. Se plimbă prin visele mele, mânâncă, beau, socializează, le simt atingerile, le aud râsetele, le şterg lacrimile….Care-i realitatea? Doar pentru că mulţimile îmi spun că am visat, nu-i musai că-i adevărat.

Aţi văzut vreodată morţi plini de energie? Nuuu, toţi sunt obligaţi să adopte poziţia oboselii: culcat! Aranjaţi, parfumaţi, scoşi din sine, obosiţi şi foarte tăcuţi. Şi-au dat sentimentele, vorbele, zbaterile, au rămas goi de sine. Cum pot sta aşa? Reci la toată durerea celor dragi, la suspinele-plânsul-lacrimile şiroind…. Să plece aşa, încă lăsându-se în urmă?!

Mintea mea nu ştie ce-i moartea şi nici n-am s-o învăţ. Nu, nu e imaginaţie, nu te obosi a-mi spune. Dar totuşi, o să mă-nvăţ cu moartea, cu lumea pe trei planuri?

Dar am o mare nelămurire! De ce cavouri? E ca şi cum ai planta copaci în ciment…De ce nu lăsăm oamenii să plece-n pământ, de ce le luăm ultima fărămă de demnitate şi-i lăsăm să fie văzuţi oase, în loc să-i lăsăm, discret, să se facă nevăzuţi?

…neam de cârtiţă!

Din când în când poposesc într-un muşuroi de furnici. Ah, eu doar cercetez, nu locuiesc acolo. Puţin din umbră, puţin din interior, pun cap la cap şi termin proiectul început acum mult timp în urmă. Pe baza observaţiilor din ultima perioadă, aş putea să notez câte ceva:

• cu toate că locul cercetat e un muşuroi de furnici, stăpânii sunt popândăi, iar spionul lor e cârtiţa. Ok, ok, dar unde-s furnicile? Le-or fi mâncat popândăii? că cică prea multe resurse consumau, iar ei nu le puteau ţine în spate…şi sunt atât de multe!

• cu toate că este o cârtiţă, se confundă în fapte cu popândăii: adulmecă pericolul, dau vestea, bagă spaima în ”cuib”, se aciuează pe lângă mai mari, pupând talpa

• cârtiţa se află-n treaba popândăilor, se crede importantă, se învârte toată ziua prin ”cuib”, se crede indispensabilă, dispreţuieşte activităţile celorlalţi, subminează orice părere contrară

• comportamentul cârtiţei de cuib este duplicitar: în cuib obedientă până la asemănare, plină de emfază-n mişcări, focusată pe spionat, pe când în afara cuibului îşi reia haina neagră de cârtiţă, povestindu-mi periplul ei cotidian; e obositoare, superficială, agasantă; te seacă de informaţii pentru a le duce în ”cuib”, unde le toacă şi le livrează mestecate mai-marilor ei

• cârtiţa-i tare altruistă, zice că nu-şi cunoaşte interesul personal şi că se dedică total celorlalţi…aşa e: trăieşte ca terminaţie a ”lor”, vibrează la fiecare gest şi suferă la fiecare lipsă

• nu mai ştiu bine ce mânâncă mamiferele astea subterane, că şi-au tot schimbat dieta de-a lungul timpului, dar ea îmi mănâncă mie nervii, timpul şi înţelegerea. Remediul? Nu ştiu. Ultima ştire m-a lăsat năucă: ” scăderea temperaturilor face ca rozătoarele să caute refugiu în casa dv.”- sună a horoscop, parol. Dar nu, jur că nu-s nici furnică, n-am nici profil de şef şi nici nu-mi plac obedienţii.

Cercetarea se încheie curând. Predau dosarul la registratură şi să nu mai văd subterana! Igrasie, crize de astm şi întuneric. Poate de aceea cârtiţa îmi părea cumsecade, se plia în peisaj…

 

Când (nu) e să fie

E clar. Nu are ce căuta printre copii. N-aş spune-o doar eu, dar ceilalţi sunt prea şocaţi să mai adauge ceva… Cred că fiecare celulă a ei se revoltă când se apropie de ei. Îi detestă, le urăşte prezenţa, îi stâjenesc progresul, îi opresc avântul spre o lume uşor de câştigat! Nu am timp să-mi fie milă de ea…mi-e milă de copiii, care-i intră în spaţiul vital! Le-aş trage pământul de sub picioare să se-mpiedice şi să nu mai ajungă la ea! Ce-i mai rău e că, nu e singura aşa!

LA MULŢI ANI!

Acum vine de la mine spre tine…

”Ma intreb de ce oare se spune la multi ani! Pentru ca
toti spun asa?Pentru ca e frumos? Pentru ca vrei ca
cei dragi sa nu se stinga? Pentru ca viata e scurta?
Si de ce numai o data pe an? De ce nu putem sarbatori
zilele de nastere in fiecare zi, nu doar o data pe an?
Poate ca e prea mult, sau poate nimeni nu s-a gandit
ca se poate. Sau daca se poate n-au facut-o pentru ca
nimeni altcineva nu face asa. Dar nu suntem oare
diferiti? Sau suntem de aceeasi natura si astfel
suntem uniti? Prea multe intrebari. Irosim prea mult
timp din viata cu intrebarile. Nu? Sau singurul timp
pe care-l irosim este acela pe care il petrecem
gandindu-ne ca suntem singuri? (alta intrebare)… La
multi si fericiti ani alaturi de cei dragi, astazi, la
implinirea frumoasei si unicei varste de … ani. La multi ani!”

Peripeţii urbane

Căldură mare, ce să-i faci?! Îmi împachetez pluralul inexistent al lenei şi pornesc cu romanele stropite de noroiul ploii în…treburile mele. Împart transportul cu oameni plictisiţi, vorbăreţi nevoie mare, care-au înghiţit megafoane pe când erau mici. Fac click cu cartela. dar clickul devine zgomot asurzitor. Aşa o dată, de două ori, de prea multe ori până să-mi arate că am efectuat…tranzacţia! Mă uit jenată la cei din jur. Feţele lor nu-mi spun nimic, dar ochii…oh, Doamne, ochii urlă la mine din toate capilarele: habar nu ai care-i treaba cu cartela, nu se apropie aşa!, iete că a cunoscut transportul în comun, e duduie ce vreţi de la ea, degeaba eşti ochelaristă! Cum spuneam, ruşinată, îmi împachetez neştiinţa de-a face un click normal cu cartela şi mă aşez într-un colţ, între două scaune. În scurt timp m-a uitat toată lumea. Staţii lungi, asfalt ud, aer condiţionat- lucru de mirare! N-am făcut mai mult de 30 de minute până la destinaţia propusă, dar câte au încăput în urechile mele!  Două dudui, mai trecute aşa, de prima…fericire, discutau cât pentru toată lumea problema copiilor. Să-i ai sau să nu-i ai?- marea întrebare. Proverbe, zicători, experienţe comune- teribil, nu?; bârfe şi răutăţi de cratiţă arsă! Măi, dom’le, dar nu se mai săturau! Se gratulau una pe alta, de parcă se cunoşteau de dinaintea facerii. Ce chestie, oamenii pot fi atât de răi şi pot fi mulţumiţi cu asta! Trist, foarte trist! După ce şi-au tocat copiii şi i-au aruncat lături pe podeaua maşinii, s-au salutat călduros, iar una dintre ele a coborât. Mi-era greaţă! Uitasem ce-am mâncat, doream urgent lămâie, gumă de mestecat, aer sau alţi oameni în jur. Femeile alea erau mame! Aş fi putut fi copilul lor! Deja îmi plâng de milă, aşa cum îi plâng pe necunoscuţii lor copii. Se aşterne liniştea. După două staţii, un domn care tocmai se scoborâse de pe scaun şi dorea să se scoboare…de tot, urlă la un băiat postat în faţa uşii. ”De ce stai acolo, dacă nu cobori?” Vreo urmă de respect? De unde?! Şi-a schimbat atitudinea doar pentru că tânărul era aşa, mai…nevolnic. Masculul ăsta, cu pantalonii bine înfipţi în fese, cu mustăcioară studiată şi trecut binişor de vârsta la care era dorit şi-a găsit să facă pe bărbatul cu un biet băiat. Halal testosteron! Scuip în sân, mă fac că mi-e bine de câtă silă acumulasem şi aştept nerăbdătoare staţia la care trebuia să cobor. Comedie, nu alta! Dar, stai că, se lungeşte calvarul. ”Ce, nu ştiaţi că s-a schimbat staţia, ba chiar de acum 2 ani!”. Jur că-s într-o poveste de Eliade, înghit cu greu informaţia şi aştept cu răbdare momentul răcoririi. Dar ce, trebuia să fie totul ok? Cobor mai devreme cu o staţie. Dar cine i-a mai luat seama? În maşină intraseră două cucoane cu un copil cu Down, vorbeau tare-tare de tot, cu toate că nimeni nu era surd, nici măcar copila. Se purtau cu fetiţa de parcă era ciumată şi trebuia să afle toată lumea- numai că fetiţa era absolut normal, pentru un copil cu probleme. Citea dintr-o cărticică cu Învierea şi cânta de mama focului despre nişte raţe- adorabilă! O cucoană mirosea de trăsnea, a traspiraţie. Prea mulţi oameni urcau prin faţă pentru a ajunge la mijlocul maşinii; care mai de care cu burţi mari, paporniţe şi dorinţe înfrânte de confort şi lejeritate.

Cobor! Merg pe jos o staţie. Mă rog să nu fiu victima şantierului pe lângă care treceam, aproape în fugă.  În faţa mea, două biciclete, una cu geantă şi alta cu baston. Mai încolo, o doamnă sexy cu capot chic de stradă. Terase la stradă cu iz de eşapament şi praf vecin cu alergia. Grăbesc paşii… Ajung. E fix. Nu trebuie să-mi cer scuze pentru întârziere, ba chiar mai aştept juma de oră până la…tulburarea apei. Ce-a urmat, chiar nu mai contează. Un lucru e sigur, cel puţin pentru mine: prostia e tare amuzantă, pe cât de fioros şi zgomotos se exprimă! Dar am ieşit eu învingătoare? Mama ei de modestie muşamalizată, a fost înfrântă şi azi! E târziu, ar fi cazul să visez până mâine când o iau din loc, spre acelaşi loc. De data asta  şi ei şi eu ştim cine-i şeful, treaba-i mult mai relaxată. Aşa că, timp de 3 zile, hai să nu exagerez, voi fi zombi! Rog pe eventuali doritori de convorbiri să-şi înfrâneze avântul: nu doresc, nu pot şi nu vreau! Ce să-i faci?! Cu cine aş vrea să vorbesc….nu se poate!

Tablou clinic

Oare cum o fi să te trezeşti înconjurat de şobolani? Cu dinţii mari, lăsaţi peste buza inferioară, în disperarea încleştării. Cu balele curgând în urma otrăvii, cu ochii înceţoşaţi de ură? Te trezeşti brusc, din cauza mirosului şi-a lăbuţelor lor reci pe faţa obosită de somn. Te apucă scârba şi vrei să te înghesui în cel mai întunecos ungher, dar şi acolo te aşteaptă. Şi nu-s drăguţi ca Firmin sau Remy, şi nici ca grăsuneii ăia de Guineea. Sunt soioşi, pline de spume, abili din cauza fricii, cu maţele lungi şi apendicele plin de mizerii, orbi şi goi din pântecele mamei lor. Oribili! Plin de putori şi mustind de miasme. Cum ar mai fi ca trezirea să aibă mai multe episoade, iar decorul să se schimbe de fiecare dată? Certăreţi şi aduşi de spate. Cu brânză în colţul gurii şi cu dinţii imposibil de murdari. Mişună, aduşi de spate, pe la poalele stăpânilor pentru un boţ de mâncare, pentru aprecieri dau din coada aia lungă, iar rânjetul este arborat de fiecare dată când le sunt recunoscute mizeriile. Femele şi masculi, cu prinţipii moştenite de la babele din sat, crescuţi în camere întunecoase în care singurele realităţi erau umbrele de pe pereţi, şi ele privite prin ochelarii de la caii morţi de muşcăturile lor. Femele bătrânicioase înainte de vreme, cu frici de măriri, cu visurile scurtate de voia celui mai mare din haită, cu mintea băgată în cutie şi uitată în arhivare. Cu masculi libidinoşi, în blănuri mulate, spoiţi pe faţă cu sucul stăpânilor. Pastile de bilă la greu şi ceaiuri amare. Apoi dotări aprige cu bâte şi lanţuri, cu otrăvuri subtile şi răngi lungi. Am plecat din ianuarie la zdrobit de capete de şobolani. Cum apar, cum îl pocnesc fără milă. Strâng sufletul în batistă, iau un tonic şi pac! Fac deratizare şi scap de toate rozătoarele de trup uman, de suflet de copil, de bun simţ şi de certitudini. M-am angajat la eradicare, deratizare, dezinfecţie, la spălarea dejecţiilor, la ţintuirea lor în ţepuşe. Şi ce dacă sar maţele lor pe mine sau calc în fecalele lor otrăvite? Nu se poate să omori moştri şi să scapi fără zgârieturi! Hallelujah

Echipa mea de bandiţi

În blăniţa lor se duc multe din tristeţile mele. Cum se mai iubesc ei, Doamne…

Sânziană, tu fată tristă!

cu preumblări în drumuri singuratice, în care omul nu calcă, nu visează şi nu trece din amiezi în ceas de noapte, unde frigul şi căldura sunt neştiute, unde pârjolirea face cercuri neîntrerupte, acolo sufletele se înlănţuiesc în hore cu cântec şi păr despletit, dincolo de ştirea lumii şi de somnul de amiezi, dincolo de mine şi de tine, acolo unde lumina se stinge şi ochiul nu se odihneşte, la locul secret din văzduh, la ape dulci curgătoare în care faţă de om nu se oglindeşte de ţine la viitor, la răscruci de cruci de lemn şi piatră, la cântarea de taină, acolo, tu Sânziană, să ne întâlnim şi să mergem împreună, dincolo…

Trăiască regele!

REGELE MIHAI PONEGRIT DE TRAIAN BĂSESCU.DOSAR- de Stelian Tănase

 

Azi e Zece Mai, adevărata noastră zi naţională. Pe parcursul unui an este ziua cu cea mai mare încărcătură istorică pentru români, că recunoştem sau  nu. La 10 mai 1866 Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost declarat  domn in dealul Mitropoliei. Au urmat aproape 100 de ani de izbînzi, de grele încercări,  în care România s-a aflat în progres sub sceptrul celor 4 regi ai noştri. Nu ştiu de ce “răsfoind” blogul nostru, am regăsit multe articole dedicate monarhiei, dar m-am oprit mai mult asupra celor dedicate regelui Mihai revenit atît spectaculos anul trecut în conştiinţa contemporanilor. Două au fost evenimentele care au contribuit la aceasta . 1. declaraţiile preşedintelui Băsescu făcute la 21 iunie 2011 si 2. sărbătorirea celor 90 de ani ai Majestăţii Sale la Bucureşti.

Mai jos aveţi un dosar cu articolele publicate aici după declaraţiile făcute de Traian Băsescu vara trecută.

1.  ” Preşedintele Traian Băsescu a declarat ieri ( 22 iunie) seară la B1 că :

“ Tot continuăm să considerăm că abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României. Din partea Regelui. Acesta este punctul meu de vedere. (…) Trebuie să recunoaştem că noi încă nu ne aşezăm corect valorile, de exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie Antonescu rămâne responsabil de holocaustul împotriva evreilor şi ţiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu ştiu ce…Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci, ăsta era doar prim-ministru. Unora le dăm averile, iar pe alţii îi considerăm criminali de război, şeful de stat şi primul ministru doar pentru că unul a fost slugă la ruşi şi a lăsat ţara prin abdicare îl iertăm de toate păcatele?”.

Este o declaraţie stupefiantă a cuiva care nu a petrecut prea mult timp cu cartea în mînă în tinereţe. Este una dintre cele mai incalificabile declaraţii pe care le face de cînd este preşedinte. Afirmaţiile sale cad cu atît mai prost cu cît se referă la ultimul reazem în lupta împotriva sovietizării României. Cuvintele preşedintelui Băsescu falsifică istoria şi îl descalifică pe el. Nu ştiu dacă se putea mai rău. Istoria noastră este murdărită de cel care ar fi trebuit să o apere! ”

Cînd Băsescu a spus, în direct la B1 tv că abdicarea a fost un act de trădare ” Ion Cristoiu l-a întrebat „ Din partea cui ? A regelui ? “ Băsescu a răspuns : “Da, a regelui ! “ Ca ofiţer, Băsescu ştie bine din regulamentele militare ce este trădarea .

Iata alt articol de pe blog aparut sub titlul ”Cine a tradat!”, legat tot  acel scandal.

2. “În scena tragică de la palatul Elisabeta din 30 decembrie 1947 cînd regele a fost silit să abdice sub ameninţarea cu forţa şi şantaj, trădătorii de ţară au fost Gheorghiu Dej (şeful PCR ) şi dr Petru Groza, primul ministru. Ei executau ordinele lui Stalin. Nu regele Mihai !”

UItimul articol din acest sumar dosar al poziţiilor exprimate de Traian Băsecsu despre regele nostru Mihai  l a apărut  sub titlul”Slugă la ruşi”

3. “Slugă la ruşi” zice despre regele Mihai preşedintele tuturor românilor. M-am întrebat de ce. Alcoolul, incultura sa proverbială, calculul politic ? Un moment de rătăcire ? Ce ?

Băsescu de la o vreme este preocupat de istorie. Ca şi pe Ceauşescu, îl frămîntă ce vor spune generaţiile viitoare despre el şi epoca lui. Şi dacă nu a reuşit să facă nimic memorabil, atunci se războieşte cu cel mai important personaj istoric în viaţă ( la 25 octombrie împlineşte 90 de ani ). Pe Băsescu pare să-l roadă resentimentele, ura, invidia. Statura istorică a regelui îl incomodează. Crede că îl umbreşte. Cum îşi fabrică mereu adversari imaginari cu care să se răfuiască, de data asta Băsescu l-a găsit pe rege. Ar fi una din explicaţiile posibile pentru atitutinea sa incalificabilă.

Chiar, mă întreb, ce va spune istoria despre el ?”