Am să(-ţi) vorbesc din nou,în somn

Noapte frumoasă.Atât de frumoasă încât e de dus la culcare şi de visat copilăresc,la cai verzi pe pereţi,călăriţi de Cosânzene căutând Frumoşi să le facă ordine la locul de joacă.E de băgat în pat,la lumina candelei şi de închis ochii strâns,spre a nu lua seama la umbrele ce ne joacă feste pe pereţi.Zugrăvim din nou camera a doua zi.Acum are model şi nu-l luăm în vis cu noi..E de învelit până sus,la bărbie,cu cearceaful ce miroase a proaspăt.E de şoptit în taină rugăciunea şi de sărutat dulce.E noapte frumoasă,prea frumoasă pentru a mă mai gândi la vărcolacii din stomac,la cascadele din vene şi la vârtejurile de vânt din cap.Totul e aşa cum ar fi  fost aşezat.Mai e puţin până departe.Timpul nu trece,iar muzica nu se opreşte…..Sunt aici,eşti aici!

Cu dedicaţie, lor

Pe vremea când literele alfabetului

se alergau şi încurcau orele şi distanţele,

au fost un el şi-o ea,

atât de aproape.

Abia se cunoşteau.

Împărţeau aceeaşi plăcere.

Se uitau la miezul lucrurilor,prin geam.

El,(pre)ocupat cu poezia,

n-a observat că fata trimitea

toate razele colorate spre el,

făcând curcubeie.

Odată,a legat  roşu de violet,

tocmai la el acasă.

Ah,am uitat,ea era!

Aparent nepotrivite(în mintea lui),

culorile au început să picteze geamul,

prin care amândoi priveau lumea de-afară.

El se minuna de ea,

ea era absorbită de el.

Curând,

ea a devenit tot mai frumoasă

în ochii lui;

el,mult mai înalt,

în ai ei.

Au împăturit harta

şi s-au pus pe pictat punctele comune.

Iar el,nu mai face poezie.

Nu,acea poezie!

Lor le dedic

această melodie.

Ei,însă,nu ştiu nimic.

Nici dedicaţia,nici de mine.

Nu-i,că e mai bine….aşa?

Le urez fericire!

Iar ei?

Fie să vrea!

De-o caută cineva,Luna a ieşit la câmp

Nu ştiu cum e când e să fie,la mine însă e şi-n linişte şi-n zbucium,poezie.Azi e Nichita!Toamna,ce-o simt de vreo 2 săptămâni,mă doare în plexul solar şi mă face să mă înconvoi sub greutatea ieriului.Astăziul a fost luminos,cum lumină-s ochii ce-mi dau credinţă.Azi ai fost aproape,mai aproape decât ţi-ai (putea) închipui(t)!

Lună în câmp

Nichita Stănescu

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Azi,acolo e încă acum

Spaţiu nelocuit.

Umbrele zăbovesc,încă,

înconjurând marmura neagră,

ieri verde.

Uşi se închid şi se deschid.

Clipa şi-a păstrat simplitatea.

Vorbele au sonorul dat pe mut,

iar datele nu mai încap în aceleaşi sertare.

Intru în încăperea în care timpul nu modifică nimic.

Unde şi tu şi eu suntem aceeaşi din amintirile comune.

Cu fiecare bombare cristalină se adaugă un strat de timp.

Undeva suntem şi noi,

în praful zilelor de atunci.

Durează puţin amintirea.

Până la următoarea clipire.

Pe când se petrecea,timpul ne era leneş,

acum graba şi deriva îl mână.

Culorile şi-au îmbrăcat umbrele.

Mereu le pândeşte toamna.

M-am luat cu vorba.

Ea nu se lăsa dusă.

Acum,undeva din dreapta,lumina dă năvală,

luminând peretele de miazăzi.

Alte secene sunt luminate.

Le opresc din derulare.

Nu mai rezist.

Nu-i timp de ploaie.

Nu-i timp.

Acum sunt sus,

şi fac broderii din cununile de lumini ale oamenilor.

Din când în când,

paşi grăbiţi pe pardoseala de atunci,întrerup imaginile.

Sunetele stângi le preced pe cele drepte.

Schelele sunt tot acolo.

Stăm ascunşi în pânzele albe.

Ele foşnesc făcând cute,tulburând apele.

Pentru astăzi e gata.

Umbrele se retrag acolo unde şi-au lăsat întregul.

Peste ele se aşează prezentul,

făcându-şi loc lângă trecutul apropiat.

Nu mai revendică nimeni spaţiul.

Până data viitoare.

E momentul să-mi agăţ umbra în cui

şi să ies goală în lume.

Să vină frigul să(-mi) îngheţe starea

Duhul vorbelor(16)

‘nu-i de ajuns să mori ca să cunoşti pe Dumnezeu…’ (Thaïs,Anatole France)

În caz că nu merge netul….(promit) să fac şi eu aşa?!

Stau oare să mă gândesc dacă ar merge şi la mine la serviciu aşa?

Nici vorbă   :)))))))))

Avem parchet pe jos!