puterea cuvântului

Nu luaţi niciodată decizii înainte de …cuvânt! Aşa e, dacă deschid gura, pot muri! Dar pe unde iese aerul, poate şi intra!

Anunțuri

(pre) judecînd omul religios

 

Am citit pe ici, pe colo despre oameni deranjaţi de ce fac/spun/sunt alţi…oameni. Motivele sunt de la cele mai pertinente(chiar, cine stabileşte?), până la cele mai puerile.  Deranjamentul verbal e bărfă, nu? Porneşte ca un fenomen strict anatomic(a se înţelege aici ”stricarea vintrelor”) şi se continuă cu ”vomă” şi exalaţie. E grav, trebuie tratament. Natural ar fi ca, un om în atare situaţie să recunoască faptul că are o problemă. Nu?

Unde întâlnim fenomenul? Pieţe, uliţe, mahalale. Nivelul de cultură nu poate fi cuantificat. Motivul? Lipsă de (pre)ocupare! Am citit atât de multe pe subiectul acesta, am auzit discuţii ale unor oameni veşnic bolnavi de ”ce fac alţii” încât îmi cer iertare c-am început aşa de abrupt.

Tot ce am scris mai sus nu are (ne)apărată legătură cu Lotus şi articolul său despre ”omul religios”. Aşa că trebuie să mă aplec spre scriitura lui şi să-i dau răspuns, sau explicaţie, sau ce-o fi, din care să se înţeleagă: de ce cred eu că judecarea oamenilor e timp pierdut, e risipire a sufletului, nu aduce nimic bun(deoarece suntem în căutarea binelui/adevărului/dreptăţii, nu?…sau poate că nu); nu-i doar simplă observaţie a unui om inteligent, care pune lucrurile în ordinea lor firească(fie şi mental).

Întâmplarea postată de el este următoarea(pe scurt):

”într-una din duminicile trecute am văzut două femei povestind lângă o biserică. Ceea ce nu-i o chestie chiar așa senzațională, de multe ori oamenii povestesc în jurul unor clădiri1. Dar personajele noastre își făceau din când în când cruce. Având în vedere că se aflau lângă un lăcaș de cult, nici asta n-ar fi mare lucru. Dar înăuntru era slujbă. Ceea ce iarăși este perfect în regulă pentru o zi de duminică. Dar femeile respective participau la acea slujbă…

 Doar că înăuntru fiind destul de multă lume, s-au decis să rămână afară. Unde adică puteau sta și la taclale. În fond, preotul vorbea la microfon și ele auzeau când e de-ți făcut cruce. Și cu ocazia asta aflau și ultimele bârfe, noutăți și reclame interesante, fără a fi nevoie să citească bloguri pentru asta. Păi nu?”

Nu mai pun aici şi ce-a mai adăugat, cine e curios poate intra la el pe ”Homo Religiosus” .

Într-un comentariu, îmi spuneai că:

”Cele două femei nu m-au deranjat cu absolut nimic. Nu știu de unde ai dedus tu asta, că eu nu am precizat nicăieri că m-ar fi deranjat. Pur și simplu am observat un comportament care ne poate da de gândit, așa că l-am pus pe blog.

Adică îmi pun întrebarea (și o pun și cititorilor): ca ce chestie să mergi la slujbă dacă nu te interesează pe bune? Că dacă te-ar interesa cu advărat, dacă ți-ai dori foarte mult să intri în comuniune cu divinul în acele momente, să asculți predica etc, atunci ba da, ți-ai închide telefonul și ai intra în sală, nu ai sta afară în povești. Iar participare e clar că n-au avut, de vreme ce stăteau afară la discuții.

Hai să fac o analogie, poate așa înțelegi. Să zicem că mergi la cinema să vezi un film. Ai mai văzut tu oameni care să meargă la film dar să rămână în afara sălii de cinema, povestind, pe toată durata filmului? După care să considere că ei au văzut filmul? Nu. Oamenii care merg la cinema chiar intră în sală. De ce? Pentru că își doresc foarte mult să vadă acel film. Pentru că acel film este pentru ei foarte interesant și captivant, și de abia așteaptă să-l vadă. De aia se duc, să-l vadă! În schimb, cei care merg la biserică, uneori rămân în povești și nu intră să participe la slujbă.

Faptul că ei nu participă la slujbă pe mine nu mă deranjează cu nimic. Dar asta spune ceva despre ei. Și anume că nu cred în Dumnezeu cu adevărat. Nu cu tot sufletul și cu toată ființa. Pentru că altfel, abia ar aștepta să intre acolo și să se roage. În schimb, ei fac aceste lucruri care țin de religie în mod exterior și superficial, dintr-un fel de conveniență socială.”

 

Încerc să mă fac înţeleasă, pe cât îmi e posibil, rugându-te, Lotus, să nu uiţi că suntem diferiţi, că putem aborda problema din perspective diferite şi că dacă zic altceva decât te aştepţi(poate) nu înseamnă că n-am înţeles(neapărat)…

  • felul în care observăm, facem judecăţi de valoare, raportăm lumea la propriile concepţii ţine de backround-ul personal. Ştim cu toţii că observaţia e o metodă de a cerceta mediul încunjurător. Presupune să ai interes faţă de subiect şi să urmăreşti evoluţia. E un întreg proces, nu e ca şi cum ai observa o baltă-n drum şi o ocoleşti, spre binele pantofilor. Aşa că lucrurile nu merg cu ”pur şi simplu”, căci nu-i fenomen al naturii sau o apariţie, pe care nu le poţi evita. Ţi-a atras atenţia ”ceva” pentru că te interesa. Nu ”observăm” tot ce se întâmplă pe stradă, în curţi, la cinema, oriunde am fi etc etc etc….
  • motivul pentru care, oricare dintre noi, manifestă un interes faţă de o situaţie/întâmplare este pentru că suntem sau nu de acord cu ceea ce se întâmplă! Să fim serioşi, observaţia presupune atenţie: nu acordăm atenţie tuturor evenimentelor în desfăşurare, la care luăm parte voit sau nevoit.
  • observaţia pe care ai făcut-o tu, este una ocazională, aşa că rezultatele nu-s neapărat concludente. Nu ştii clar ce se petrece acolo! Doar pentru că cineva iese din tiparul obişnuit(participarea la slujbă se face în biserică, în linişte, fără a avea alte preocupări), nu înseamnă neapărat că aşa şi este. Nu neg evidenţa, Doamne fereşte!, dar felul în care ai decretat că ”(…)asta spune ceva despre ei. Și anume că nu cred în Dumnezeu cu adevărat.”, nu e neapărat corect. Cum spuneam, de unde ştii tu ce-şi spuneau; care era situaţia, sau care era motivul pentru care era necesară discuţia aceea…Sau pornim din start că-s ţaţe şi că au venit să pălăvrăgească?! Nu spun că n-or fi fost, dar tu de unde ştii? De unde-ţi iei certitudinile? Deci, până aici, observaţia e ok, dar rezultatele nu-s neapărat alea, subiectivitatea rămâne!
  • totuşi, la ce bun observaţia, nu numai în general, cât şi în cazul cucoanelor sprijinind credinţa-n vorbe? Observaţia finalizându-se cu nişte concluzii, care ne ajută în cercetarea unui fenomen…. Cui prodest? În mod normal, observăm tocmai pentru a nu aplica greşit teoria….învăţată, la care, din păcate, achiesăm inconştient. Eşti convins de concluzii? Ştii că îţi spuneam că te risipeşti în aşa observaţii, iar tu nu înţelegeai? Eh, mă gândeam că fiecare e interesat în funcţie de felul în care e. Cred că subiectul e mai prejos faţă de cât poţi(bineînţeles, şi eu mă pot înşela).

Partea tehnică, să zicem, c-am terminat-o oarecum. Să trec la exemplele pe care mi le-ai oferit, despre care am spus că nu mi se par asemănătoare:

Vorbeşti de mersul la cinema(unde oamenii-şi cumpără bilete şi nu aleg să stea afară, pretextând că au văzut deja filmul) sau la şcoală(unde elevii nu participă la oră dincolo de uşa clasei), nu? Dar la cinema cumpărăm un act artistic, ar fi anormal să nu-l consumăm ca atare! Crezi cumva că, dacă e vorba de bani, omul e mai sensibil? :)))) Revin asupra chestiei. Iar la şcoală, procesul de învăţare e obligatoriu, nu este unul electiv; indiferent cât de mult îţi place sau nu să studiezi.

Revenind la Dumnezeu, eu privesc(în termeni creştini) relaţia cu El, ca o relaţie personală, ca relaţia cu cel mai bun prieten posibil al meu. Obligaţia de a merge în vizită îmi aparţine total. Biserica stabileşte un cod de conduită morală în relaţia omului cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, dar acesta e flexibil. E obligaţia creştinului să meargă la biserică, exact în măsura în care un om care-şi iubeşte prietenul, nu ar ţine distanţa, nu l-ar părăsi, ci ar fi dornic să-l vadă, să fie aproape de el. Vezi tu?, nu toţi suntem prieteni adevăraţi ai lui Dumnezeu, cum nici ai oamenilor nu prea suntem. Avem căderi. Suntem slabi, ne dezamăgim prietenii nefiind mereu aşa cum ar trebui, iar pe Dumnezeu îl dezamăgim prin ocuparea cu alte activităţi în timpul vederii Lui- asta nu ne face mai puţin prieteni, sau necredincioşi. Cine stabileşte asta? În niciun caz tu, eu, x sau y. Cum spuneam, relaţia dintre om şi Dumnezeu nu presupune doar exterioritate. Poziţia, gesturile, sau vorbele nu ne dau date suficiente ala relaţiei omului cu Dumnezeu, deoarece ea nu se consumă în totalitate în ochii noştri. Dacă eşti om religios, întâmplarea aceea nu te va  intereseaza/frământa, nu te va îndeamna la observaţii. Dacă nu eşti religios, vei fi uşor de distras, nu? Doar nu spuneau ”Tatăl nostru” împreună, ai putea să-mi spui.

Mersul la biserică mai e şi o treabă ce ţine de fiecare în parte. La întâlnirea cu Dumnezeul pe care-l iubesc, exteriorul păleşte. Nu aud şi nu văd, nu mă interesează ce fac cei din jur; iar dacă, totuşi, observ(oamenii religioşi nu-s nici cu retard, nici în afara realităţii), nu-i judec. De ce? Nu mă interesează! Ăsta nu-i egoism, e iubire. Îmi iubesc semenii şi sigur aveau un motiv întemeiat pentru care făceau asta.

În schimb, în loc să observ neimplicat episoade ca cel povestit de tine, învăţ să mă implic în evenimente în care pot schimba ceva. Aşa că, da, observ când cineva bate un copil/animal şi iau atitudine(lucrul acesta mă afectează emoţional şi pot face ceva pentru celălalt); da, observ când cineva aruncă pe jos ambalaje etc şi iau atitudine(cu toate că risc să o iau pe coajă…chiar era să mi se întâmple); da, observ când un hoţ desface geanta cuiva şi fac tot posibilul să alertez persoana, având însă grijă şi de mine; da…..observ chestiuni care sfidează umanul, în rest nu e treaba mea. Fiecare are ce convingeri doreşte! Aşa cum, în opinia ta vorba şi poziţia spuneau ceva despre ele, şi interesul tău faţă de astfel de situaţii poate spune ceva despre tine. Oare ce? NU ştiu. Ţi-am mai spus că nu te acuz de rea voinţă sau de lipsă de fond(ai argumentat ce ai crezut de cuviinţă) dar totuşi ai privit superficial subiectul…

Ziceam că revin la chestia cu sensibilitatea oamenilor atunci când plătesc: sunt promţi, nu vor să piardă, fructifică la maximum fiecare ban dat…Dar, actul artistic pe care tocmai l-ai cumpărat e dator să-ţi satisfacă plăcerile, nu? Sună mercantil, îmi cer scuze! Dumnezeu, însă, nu ne este cu nimic dator, nu asistăm la un act în care Dumnezeu se dă în spectacol, noi nu trebuie să ne recuperăm investiţia în Dumnezeu. Dacă priveşti aşa, şterg tot ce-am scris mai sus şi declar că nu-l cunosc pe acest dumnezeu.

La Dumnezeu ”nu trebuie să” nimic! E ca şi cum ai spune că, dacă stai stană de piatră la slujbă, ba chiar în genunchi, nu scoţi o vorbă şi respecţi cu stricteţe toate canoanele, actul de credinţă e unul complet, iar actele spre rai sunt deja semnate. Oh, nici pe departe. Credinţa nu e doar formalism, e un ritual, un act viu. Cum nu poţi crede în urma etalării unor argumente logice ale existenţei lui Dumnezeu, tot aşa nu poţi iubi la comandă. Legătura? Aşa cum nu poţi iubi constant la fel, ci sinusoidal; la fel, nu poţi fi mereu în top cu credinţa, nici cu prietenia, nici cu sinceritatea, nici cu….ce vrei tu, nu poţi fi la nivelul aşteptărilor de fiecare dată, nu te fac astea mai puţin bun. Cum o singură obrăznicie nu-l transformă pe copil în obraznic, nici o singură ceartă nu-l transformă pe om în violent….şi iar revenim la observaţie, la atenţie, la interes, la cercetare socială….

 

Ce să înţelegi din toată poliloghia asta? Habar nu am. Poate doar că ”ce ţie nu-ţi place, altuia nu face” sau ”nu judeca pentru a nu fi judecat”nu sunt doar texte rostite la amvon, ele prind viaţă când iubeşti….ce vrei tu, pe oameni, pe Dumnezeu, natura… În rest, ce văd ochii noştri nu-i întregul şi nici ce pricepe mintea noastră nu-i întreaga cunoaştere. Sau, ce vrei tu…

🙂

 

 

Adaugă titlul aici, ca să nu-l adaug eu…da?

Cum s-o numi momentul în care te bucuri că lumea nu te place? Bine, o lume anume. Să fii mulţumită că nu eşti din tagma lor, că-i sâcâi, că eşti ocolită, că te amuză distanţa la care te ţin ca să nu-i contaminezi, ei cred că le strici  zen-ul, că nu vor să-ţi afle părerea în nicio speţă, că nu eşti ”de-a lor”. Atunci se naşte întrebarea masochistă: ce caut eu în vaga lor companie? :)))))) Mă umflă râsul, pe bune! E tare plăcut să nu fii plăcut…de unii. Normal că am să-i ”şterg”, încet încet, dar până atunci mă las amuzată de cum mă ţin ei la distanţă. Ah, cum am ajuns să fiu în compania lor? Pură întâmplare, conjunctură aiurea… Of, tare bune sunt şi momentele astea! Chiar aşa, parcă până acum, trăiam doar în lumea mea. Una e să crezi că-s şi oameni ”aşa”, şi alta e să fii în preajma lor. Priceless!

P.S: a nu se înţelege că-mi plâng de milă! :))))))))) Nu de alta, dar n-am timp să vă contrazic, da?

No, no, is not a joke…

Teacher: ”We know that the heat causes an object to expand and cold causes it to contract. Now, can anyone give me an example?”

Smart Scott: ”Well, in the summer the days are long, and in the winter the days are short.”

mortisime

                                                                                         

Ştiaţi de ce vă scârţâie mobila, când a plecat cineva…dincolo? Jules Renard zice(a) că: ”Viaţa i s-a prelins acum în mobilă şi, de câte ori se aude cel mai mic scârţâit, ne trec toţi fiorii.” Da? Asta era! De acum, toţi morţii trăiesc în obiecte! Să fie clar! Ah, nu vă apucaţi de exorcizări, lăsaţi oamenii liniştiţi!

Voi ştiaţi altceva?

Vin alegerile, iar eu nu mă pot gândi decât la asta….

” Omul, care îşi are atenţia îndreptată asupra activităţii sale personale şi ştie să preţuiască virtuţile din care izvorăşte această activitate, aşteaptă foarte puţin de la politică. Politica nu poate să reformeze adâncul sufletesc al unei societăţi, ci ea se mărgineşte la schimbările de suprafaţă. O lege politică bună sporeşte doar posibilitatea faptelor bune, dar nu dă şi motivarea acestor fapte; motivarea vine din sufletul individual. Din bogăţia acestui suflet individual răsar toate bunurile sociale: legile, moravurile, ştiinţa, arta şi toată cultura societăţii. Fără el nimic nu se produce: cum fără sămânţă nu poate răsări nici firul de iarbă, cu toate că atmosfera dimprejurul lui ar fi în condiţiile cele mai prielnice. Politica reglementează numai condiţiile externe ale vieţii sociale, sămânţa faptelor sociale însă stă în sufletul fiecărui cetăţean. Fără calitatea acestei seminţe, nici un progres nu este cu putinţă- oricâte legi politice s-ar face…

Dar unde atenţia nu este îndreptată asupra activităţii personale, şi unde lipseşte conştiinţa valorii sufletului individual, acolo este natural să stăpânească politica. De aceea românul e pasionat pentru politică. Pentru el politica este ca o baghetă magică prin care totu se poate transforma: fericirea neamului întreg, ca şi fericirea sa personală pot fi aduse prin politică. ”Dacă aş fi eu la guvern”, ”dacă  aş face eu legea”, cum s-ar mai îndrepta lucrurile! Pentru români lucrurile nu se pot îndrepta decât prin lege. Fiecare dintre noi are ca supremă ambiţie să facă cel puţin o lege. Activitatea sa proprie nu este unul să o ştie dirija cum trebuie; dar fiecare totuşi vrea să facă o lege prin care să dirijeze activitatea tuturor. Toţi aşteaptă mântuirea de la acţiunea poporului întreg. ”Iată ce trebuie să facem noi românii”; ”iată cum e mai bine pentru neamul nostru”; şi niciodată; ” iată ce trebuie să fac eu, Ion sau Gheorghe”, ”iată ce este bine pentru activitatea mea”. Când românul se desparte de grup şi se priveşte ca persoană aparte, atunci este totdeauna consumator; ca producător, niciodată nu are acest curaj. Când este consumator, atunci el, bineînţeles, ca toată lumea vieţuitoare, este invidualist; dar ca producător de bunuri, el aşteaptă totdeauna să vadă ce fac alţii pentru ca să înceapă şi dânsul. cele mai energice sfaturi nu reuşesc să-i clatine rutina şi să-l îndrepte spre intreprinderi individuale”

( spunea Constantin Rădulescu-Motru în ‘Psihologia poporului român’ prin 1906)

Trăiască regele!

REGELE MIHAI PONEGRIT DE TRAIAN BĂSESCU.DOSAR- de Stelian Tănase

 

Azi e Zece Mai, adevărata noastră zi naţională. Pe parcursul unui an este ziua cu cea mai mare încărcătură istorică pentru români, că recunoştem sau  nu. La 10 mai 1866 Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost declarat  domn in dealul Mitropoliei. Au urmat aproape 100 de ani de izbînzi, de grele încercări,  în care România s-a aflat în progres sub sceptrul celor 4 regi ai noştri. Nu ştiu de ce “răsfoind” blogul nostru, am regăsit multe articole dedicate monarhiei, dar m-am oprit mai mult asupra celor dedicate regelui Mihai revenit atît spectaculos anul trecut în conştiinţa contemporanilor. Două au fost evenimentele care au contribuit la aceasta . 1. declaraţiile preşedintelui Băsescu făcute la 21 iunie 2011 si 2. sărbătorirea celor 90 de ani ai Majestăţii Sale la Bucureşti.

Mai jos aveţi un dosar cu articolele publicate aici după declaraţiile făcute de Traian Băsescu vara trecută.

1.  ” Preşedintele Traian Băsescu a declarat ieri ( 22 iunie) seară la B1 că :

“ Tot continuăm să considerăm că abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României. Din partea Regelui. Acesta este punctul meu de vedere. (…) Trebuie să recunoaştem că noi încă nu ne aşezăm corect valorile, de exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie Antonescu rămâne responsabil de holocaustul împotriva evreilor şi ţiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu ştiu ce…Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci, ăsta era doar prim-ministru. Unora le dăm averile, iar pe alţii îi considerăm criminali de război, şeful de stat şi primul ministru doar pentru că unul a fost slugă la ruşi şi a lăsat ţara prin abdicare îl iertăm de toate păcatele?”.

Este o declaraţie stupefiantă a cuiva care nu a petrecut prea mult timp cu cartea în mînă în tinereţe. Este una dintre cele mai incalificabile declaraţii pe care le face de cînd este preşedinte. Afirmaţiile sale cad cu atît mai prost cu cît se referă la ultimul reazem în lupta împotriva sovietizării României. Cuvintele preşedintelui Băsescu falsifică istoria şi îl descalifică pe el. Nu ştiu dacă se putea mai rău. Istoria noastră este murdărită de cel care ar fi trebuit să o apere! ”

Cînd Băsescu a spus, în direct la B1 tv că abdicarea a fost un act de trădare ” Ion Cristoiu l-a întrebat „ Din partea cui ? A regelui ? “ Băsescu a răspuns : “Da, a regelui ! “ Ca ofiţer, Băsescu ştie bine din regulamentele militare ce este trădarea .

Iata alt articol de pe blog aparut sub titlul ”Cine a tradat!”, legat tot  acel scandal.

2. “În scena tragică de la palatul Elisabeta din 30 decembrie 1947 cînd regele a fost silit să abdice sub ameninţarea cu forţa şi şantaj, trădătorii de ţară au fost Gheorghiu Dej (şeful PCR ) şi dr Petru Groza, primul ministru. Ei executau ordinele lui Stalin. Nu regele Mihai !”

UItimul articol din acest sumar dosar al poziţiilor exprimate de Traian Băsecsu despre regele nostru Mihai  l a apărut  sub titlul”Slugă la ruşi”

3. “Slugă la ruşi” zice despre regele Mihai preşedintele tuturor românilor. M-am întrebat de ce. Alcoolul, incultura sa proverbială, calculul politic ? Un moment de rătăcire ? Ce ?

Băsescu de la o vreme este preocupat de istorie. Ca şi pe Ceauşescu, îl frămîntă ce vor spune generaţiile viitoare despre el şi epoca lui. Şi dacă nu a reuşit să facă nimic memorabil, atunci se războieşte cu cel mai important personaj istoric în viaţă ( la 25 octombrie împlineşte 90 de ani ). Pe Băsescu pare să-l roadă resentimentele, ura, invidia. Statura istorică a regelui îl incomodează. Crede că îl umbreşte. Cum îşi fabrică mereu adversari imaginari cu care să se răfuiască, de data asta Băsescu l-a găsit pe rege. Ar fi una din explicaţiile posibile pentru atitutinea sa incalificabilă.

Chiar, mă întreb, ce va spune istoria despre el ?”