Mici dileme…

Si?Suntem pregatiti sa ne dam deplin celorlalti,fara sa pastram ceva intr-un ungher secret?Suntem gata sa fim transparenti?Fata de cine?Si as tot raspunde la intrebarile mele,daca nu mi-ar sopti Doru Davidovici ceva….

FII ATENT

Fii atent

Fii atent cum te dai,

Niciodata de tot.

Pastreaza ceva,de o parte pus bine

Doar pentru tine.

O carte,un crez,un cuvant

Ca un borcan de dulceata,ascuns de bunica-n camara.

Locul unde revii fara sa doara

Numai al tau,tainuit,

In care poti dormi linistit,cu tine impacat

Somn adanc,leganat

Si unde poti fi pe rand sau deodata

Pirat

Aviator

Pompier

Si axa de roata dintata.

Fii atent cui te dai,

Deschide ochii larg,priveste in jur

S-a cam perimat notiunea de “pur’

In secolul nostru motorizat….

Suntem altii

De noi insine putin depasiti,

De noi insine putin inspaimantati si siliti

Sa nu facem totdeauna ce-am vrea.

Oamenii nu sunt teribil de buni,nu sunt nici rai,

Oameni-s oameni

Crede doar in ochii deschisi mai larg ca ai tai.

Oricum ar fi…

E pacat de noi

Sa risipim orzul pe gaste

Si painea alba pe oi

(Ultima farama,stii bine

Niciodata n-o pastrezi pentru tine

Totdeauna e altul care are nevoie mai mare

Face parte din a fi tare).

Fii atent cum te dai,fii atent cui te dai

Oamenii nu-s buni,nu sunt nici rai,

Oamenii-s oameni

Crede doar in ochii mai larg deschisi ca ai tai.

Doru Davidovic

Anunțuri

Amintiri din casa mortii…

Nu-i vorba de cartea lui Dostoievsky….doar de-o realitate dostoievskiana cu puternice nuante soljenitiene.
Pe scurt,ca asa-i cand e vorba de moarte!
Zilele acestea am vizitat o prietena draga la spitalul Fundeni.Am plecat bolnava de durere de-acolo.
Parca e utimul bastion al sperantei,dupa care incepe maidanul disperarii,plin de gunoaie si de praf,cu pereti nevaruiti ,asistente apatice,cu lipsuri si cu multa durere…E genul de casa lasata in paragina…oricum acolo traiesc leprosii societatii,ce nevoie ar mai fi de imbunatatiri?Poti imbunatati moartea?Poti usura scurgerea timpului?Din punctul”casei mortii”nu…Se moare urat dupa ce s-a trait incert!Multa nepasare,ca doar e vorba de altul,intotdeauna de celalalt,care nu ne apartine…
Multi oameni cu ochii tristi am vazut acolo…ce zambesc stingher si vor sa dea rudelor impresia de”sunt mai bine,dormi linistit in seara asta!”…Multa neputinta,disperare muta si moarte traita inca de pe patul spitalului.
Ma voi intoarce acolo sa-mi incurajez prietena…Va trebui insa sa-mi caut priviri,gesturi,cuvinte senine…pe care sa le tin inchise ermetic pana intru in salon,sa nu le las sa se contamineze de trista realitate a zidurilor dincolo de oameni…

Melodia imi aduce aminte de disperarea cu care nu inteleg mereu planurile lui Dumnezeu…

Neputinta

Cel putin la mine,starile extreme sunt de poezie.Trista sau fericita citesc poezie,nu altcandva.Restul timpului e mort,e stare de vegetare.E un fel de mi-e dor de mine in alte timpuri.

Cât mâine…?-Mariana Fulger
cât adevăr încape într-un ceas,
câtă întrebare,
câte braţe schiţează regăsiri,
câte priviri sărutul,
când trenuri se scriu între azi şi ieri,
din întâmplare în întâmplare,
şi staţii dispar, şi nu ştii
care e fereastra prin care să priveşti,
uşa la care să baţi?
se adânceşte sacralul,
se redefinesc împărăţii,
soarele e un detaliu izbitor
în nestatornicia eliptică a speranţei.
fecioară, pruncului tău, pace,
omului, înţelepciune,
ţie, domnul meu, lumină.
când culci tâmpla pe genunchii mei
şi-ţi citesc în privire atâta poezie,
cât mâine încape într-o inimă?

Catarsis

Nu prea poate sa doarma.De fiecare data,dupa ce inchide lumina si ultimele ganduri sunt pe cale sa dispara,inima ii bate tot mai tare si parca asteapta sa se intample vreo catastrofa.Imaginile se ingramadesc sa apara pe ecranul mic al retinei,sentimentele ii ghemuiesc inima in ungherul cel mai intunecat,iar umbrele isi fac aparitia.
II este foarte greu sa reziste tentatiei de a aprinde lumina si de a bea un pahar cu apa…nu face asta,pentru ca oricum ar trebui sa repete gestul la fiecare 5 minute.Ii creste foarte mult pulsul iar respiratia are intreruperi.Senzatia este ca aceea de dorinta de a te trezi din somn.Si totusi nu aprinde nimeni lumina,nu o striga nimeni,nu se aude alt zgomot decat respiratia ei sacadata.Ar incerca niste somnifere,dar deja e prea tarziu…panica e instalata.
Dar de ce i se intampla asta?Ce ar trebui sa faca?Poate ca totul i se trage de la cartile citite pana-n miez de noapte,cu subiecte ce se termina mult dupa ce inchide cartea.
In ultima carte cineva ii povestea ca nu are cum sa fie fericita in lumea asta…prea multe secrete,putine sperante,realitati paralele si concepte diferite….Ea spera macar visul s-o duca dincolo….,numai ca se pare ca si acolo se ajunge greu.Ii voi spune sa mai incerce!

World like…

Cand zilele nu par asa cum le-ai visat,cand oamenii nu sunt asa cum ti-ai dori(as vrea eu),cand astepti momente ce nu mai vin,cand decorul are culorile altcuiva,iar partitura e prea moderna…iti spui ca ceva e gresit:visul,sau cartea,dorinta sau momentul,poate decorul sau compozitorul,de ce nu chiar epoca,planeta sau chiar maternitatea.In rest totul e OK.Vrea cineva?

Moment pansiv

Am observat ca perioadele cele mai fericite din viata unui om sunt acelea in care nu gandeste,nu constientizeaza,nu face auto-analize,restul e oboseala inerenta cotidianului.Si atunci ce face?Traieste pur si simplu si se bucura de”animalitatea”lui.Cand face auto-analiza,omul merge incet dar sigur spre auto-distrugere,nebunie si,de ce nu,suicid.Ca ele se petrec doar in vis,asta e o cu totul alta poveste.

Cum murim?

In fiecare zi cate putin,cu fiecare clipa mai mult….Nu constientizam,nu vrem sa auzim,nu dorim sa ni se aminteasca.Suntem singurele fiinte,care isi pot continua viata stiind ca sfarsitul e peste tot.
De unde atata tarie sa visam,sa creem,sa ne trezim dimineata,sa ne implicam in vietile altora,sa ne luam catei si pisici?Ne imbolnavim si speram ca totul va reveni la normal.
Mi-e dor de toti cei ce s-au dus inaintea mea sa gaseasca drumul,cei carora nu ma gandeam sa le supravietuiesc si de cei care credeam ca ma vor mai insoti o buna bucata de drum;persoane,care prin plecarea lor m-au lasat mai saraca cu fiecare an.
In fiecare seara,inainte de culcare,ma gandesc cum ma va gasi ziua de maine?Iar exercitiul asta il fac de mica.Un fel de set de intrebari ma urmareste cu rezolvarea,ca pana la urma sa-mi de odihna somnului.
Un lucru e sigur:ne e atat de teama de moarte,incat preferam o viata fara sfarsit;iar sfarsitul daca tot se incumeta sa vina,n-are decat sa mai astepte.
Deci ne-am pus in gand sa nu murim…atunci trebuie sa facem ceva sa prelungim viata:si luam suplimente alimentare,intindem pielea,umflam muschii,taiem riduri,dam cu pudra si credem in basme!In acele basme in care suntem frumosi si tineri,dar cu viata lunga….in care batranetea e exterminata si tristetea trimisa in Florida,impreuna cu batranii,considerati animale pe cale de disparitie…Aberez!
Revenind…nu stiu ce e mai greu,sa te sugrume teama ca cei dragi vor muri inaintea ta,sau spaima ca ei vor suferi dupa tine….
De unde astfel de ganduri?E prea multa boala in jur,prea multa durere,prea multa obida,prea multe trasaturi schimbate de-a lungul timpului(un ras colo,un plans,o bucurie,tristeti…ce-au schimbat fizionomii)ca sa nu ma duca gandul si aici…la final.
Si asa ne inchidem in propriile inimi si nu mai iesim de acolo,poate doar daca se inventeaza un antitod singuratatii.
Oare ne-ar mai fi frica de moarte,daca viata ne-ar fi fericita,daca i-am gasi sensul,daca nu am mai bajbai in intuneric,daca am intelege motivul existentei noastre?Si uite asa putrezeste timpul in noi si n-avem ragaz sa ne spunem esentialul.
Si totusi,cum murim?Cred ca nu suficient de bogati,de impliniti,de linistiti,de senini,de detasati,de iubiti…