Superstitii la romani- (4)- primenirea morţii!

Greu de suportat valul de credinţe populare când asişti la ieşirea vieţii pe poarta gurii umane. Frica paralizează fiecare mişcare a celor prezenţi, ascunşi în unghere cât mai depărtate de patul morţii. Aţi asistat vreodată moartea? Eu, da. Premoartea, moartea şi postmoartea; îmbăierea, îmbrăcarea, îmbălsămarea, vegherea şi înhumarea, parastasul şi camerele goale de după. De data asta, impactul a fost teribil! Am asistat o moarte străină de neam. Cum eram singura conştientă, am luat majoritatea deciziilor- mi-am dat seama mai târziu. E greu să fii cu capul pe umeri la atâta formol inhalat, pe nesimţite. Cum te poate pişca la nări, sau să te usture ochii, fără să-i simţi mirosul? O fi fost vreun blocaj la nivel olfactiv pentru a putea rezista- habar n-am. Cum să nu mori de râs la planurile care se fac într-o bucătărie de 2 pe 2, când în dormitor moartea are cuţite mari şi ascuţite, bidoane cu formol, prosoape, găleţi şi pahar de sondare gastrică? Ce număr de farfurii, ce mâncare lăsată pe balcon să pape spiritul, ce să faci sau nu în săptămâna de după, pe unde să nu calci şi unde să nu uiţi a te duce, câte lumânări şi prosoape, ce să fie pusă lângă carne şi câte găleţi de apă trebuie aduse?! Totul păreal ireal de abracadabrant în fumul de ţigare ce se încăpăţâna să rămână la nivelul feţei vorbitorilor, împiedicându-mă să văd mutrele celor care debitau pe seama morţii….altuia. În camera în care mă aflam cu legistul, mă minunam de puterea mea în faţa murdăriei morţii, murdărie pe care eu nu o suportasem până acum. Carne răscoaptă, lichid gastric în exces, tegumente putrede, organe interne aproape inexistente, căldură ca de iulie. Pentru prima oară în viaţă asistam la instalarea treaptată a rigor mortis. Şi asta în mod rapid, persoana fiind în vârstă, anemică şi fiind cald afară. Mă speria oare felul în care legistul manevra trupul mort? Sau cum spăla băiatul masa aceea de carne cu icter mecanic? Nu mai ştiu. Sigurul lucru este că n-am avut nevoie de mâncare. Unora însă le provoca foame vecinătatea morţii. Parcă un motiv în plus să dovedească faptul că au rămas în viaţă, că pot mânca, pot clipi, pot respira.

Moartea a sosit cu greutate. După 3 săptămâni fără mâncare, doar cu perfuzii, pulsul exterior a dispărut, un puls interior anemic îşi mai făcea simţită încă prezenţa. Un hărâit puternic zguduia pieptul chinuit a moarte. Respiraţia a început de la burtă, cu salturi puternice, şi din jumătate în jumătate de oră urca spre stomac, piept şi gât- în cele din urmă. Rugăciuni spuse la capătul morţii. Auzeam deja aripi fâlfâind a-ntuneric şi-a tăcere. În 10 minute s-a produs. Lumânările parcă s-au grăbit să ardă pentru a nu pierde momentul. Gura s-a deschis şi a lăsat sufletul să plece, lăsând corpul într-o poziţie neglijentă. Răceala a cuprins încăperea. Îmi venea să mă uit după sufletul plecat, dar nu-l detectam. Am simţit nevoia să pun mâna pe corpul mort, rece de dinaintea instalării morţii. Era străin, pe cât de străin mi-era oricum. Rece, străin, spongios, umflat şi galben. Mă aflam în cameră cu moartea. Un om viu, un om mort şi îngeri- nu ştiu câţi, nu ştiu de câte feluri… Iar ceilalţi îndrăzneau s-o poftească la treabă. Auzi la ei, cum să se închidă coşciugul, cum să pună mai repede pânza albă, cum să ajungă la capelă, cum să aprindă lumânări, cum să pună florile mai departe de coşciug, cum să facă mâncarea, cui să o dea, cui să împartă mai întâi şi cui mai apoi, câte opriri şi câte aruncări de bani, câte oglinzi să acopere şi cu ce…să mai continuu?

Dacă ar fi fost să fac parte din familie, nu prea era timp de nimic. Cumpărături, facturi de plătit, de vorbit în 7 locuri deodată, de întreţinut ‘musafirii’, de gândit la moarte, la lipsă, de simţit durere, de îmbrăcat straie negre, de gândit în locul altora, de mulţumit asistenţa, de gândit la viitor blocat în prezent fiind, de urlat din rărunchi, de meditat, de…acceptat! O parte le-am făcut, o parte n-aveam cum. Un lucru însă m-a şocat profund: schimbăm lumile cu o viteză uluitoare. Aici- dincolo, cald- rece, vorbă- tăcere, al vieţii- al morţii în câteva minute. Pregătirea e mai lungă, chiar dacă nu o ştim, nu o simţim, nu o acceptăm… Iar alt lucru mi-a fost foarte clar: cu cât eşti mai aproape de moarte, cu atât mai mult respecţi viaţa! Cum să te mai cerţi cu cineva, oricine ar fi acela, când oricând îl poţi vedea mort, ciopârţit, îmbălsămat şi îngropat? Păi nu (mai) poţi! Poate de aceea, weekendul trecut mi-a fost atât de greu să suport prostia şi răutatea…Văzusem moartea întâi şi nu mai puteam reacţiona…

Ok, (mi-)am dovedit a nu ştiu câta oară că disecţiile, îmbălsămările, plăgile şi scurgerile purulente nu mă impresionează. Dar ce mă fac cu răutatea gratuită, cu prostia, cu tristeţea, cu bucuriile frânte- cu ele cum mă descurc? Cred că le formolizez şi pe ele, le las să se întărească şi le îngrop adânc în pământ(în criptă nu-i destul).

Totul s-a terminat într-o după-amiază de duminică, eu eram în cerul bisericii, moartea era ferecată în coşciug de lux într-o criptă de la marginea Bucureştiului, iar sufletul….nu ştiu unde. Poate că şi iadul are un cer al lui… Când m-oi duce, eu aş vrea să fie altfel. Dar poate că…nu mai contează. Dumnezeu să ierte, să odihnească şi să nu uite! Amin!

Când nu mai şti(u)i de mine….

Ce ne lipseşte? Mie, ţie, tuturor în fiecare zi de se transformă în cotidian? De unde atâtea mutre acre pe străzi? Tristeţi dincolo de lipsa pâinii de pe masă sau de a acoperişului de deasupra capului? Am cunoscut atât de mulţi oameni săraci, dar nebuni de fericire… Peisajul, întâmplarea, şansa, mersul înainte, deshidratarea, timpul, dorul, momentul potrivit, sau oamenii? Persoanele acelea în preajma cărora vibrăm, lângă care suntem noi şi nimic nu ni se pare aiurea…

Cine sunt aceştia? Există? Şi dacă există, unde sunt? Plecarea, dispariţia, trădarea timpului, renunţarea să schimbe atât realitatea…încât să nu ne mai revenim? Oh, şi cât e de adevărat, piciule….

Întrebări (retorice)- 49

Ce faci cu dorul?

Je suis(encore) malade…

Când mă doare capul, parcă se despică lumea în două. Mii de ţândări preschimbă imaginea trecută în nebuloasă. Nimic nu mai e la locul lui… Scriu din inerţie, poate aşa înduplec durerea să treacă prin degete în monitorul din faţa mea, s-o văd la faţă şi s-o întreb ce are cu mine. I-am spus azi poveşti, i-am pus muzică, am plimbat-o, am pastilat-o şi nimic. Nu se lasă dusă. Vrea la mine, mai ceva ca iubirea… Mă ţine pe muchie de cuţit, gata să taie tot, până la os şi dincolo de el. Nu m-am întrebat niciodată ce e dincolo de os, de infernalul gând că s-ar putea să nu mai treacă. Din cap răzbate-n stomac şi convinge stomacul să se revolte. O stare imensă de greaţă se afişează în spatele ochilor înghişi în grimase. Fiecare-şi trăieşte demonii. Ai mei sunt urâţi şi negri! Aş da cu ei de pământ, dacă aş avea putere asupra lor. I-aş ademeni afară, dar sunt uşile încuiate, pe dinafară. Sunt momente în care cred că mi s-a jucat o festă. Dar din aia urâtă şi jur că mă prind preţ de-o secundă, apoi uit totul… Încă cred faptul că oboseala asta care m-a cuprins de câţiva ani încoace dă o dimensiune înfricoşătoare realităţii. De aici şi durerile au parcă altă memorie, alte efecte, alte defecte de accentuat. La durere, nimic nu mai are (acelaşi) sens. O nepăsare dureroasă mă cuprinde. Aş putea muri uşor, în astfel de momente…renunţând! Singurul moment, parcă, în care nu mai ştiu să vreau să lupt. Cum e posibil aşa ceva?!

suntem cu toţii recesivi

Gene. Cromozomi. Set complet. Trăsături. Caracteristici. Structuri. Celule. Perechi. Mutaţii. Copii de gene. Gene mutante. ADN. Moştenire.

Oricare dintre noi. Proporţii diferite.

Am moştenit un viitor ca ăsta, pentru că am avut un trecut ca ăla?

Aleatoriu.

Moştenim tristeţea, nefericirea, laşitatea, lipsa ideilor, nepăsarea, pesimismul, răutatea, neîncrederea, sărăcia sufletească, duritatea, minciuna, viciul?

Dacă da, am găsit nişte întrebări.

Dacă nu, am pierdut nişte răspunsuri!

Cum pot dărui ceea ce n-am moştenit?

Copac cu fructe de împrumut.

Sunt!

Jurnal nocturn

Eu mă trezesc noaptea, deschid uşa şi ies în lume. Strada e pustie, iar umbrele de peste zi sunt împăturite şi se ascund după copaci, nelăsând la rândul lor umbre. Fac vizite rapide, deschid uşi neîncuiate, învelesc trupuri răvăşite, fac analiza gândurilor rămase în pahare, pe farfurii sau prin frigidere, am întâlniri secrete. În noaptea asta plouă, asta îmi va îngreuna hoinăreala. Ce e ciudat e că nu mă întreabă nimeni nimic. Asta poate din cauza întunericului, devin translucidă. Pot merge oriunde ziua îmi este interzis. În partea nocturnă a vieţii mele simt că trăiesc. Timpul alunecă invers, iar lucrurile sunt toate posibile, dinspre înainte spre mine. Vocea îmi sună altfel, îi sunt ascultate chemările şi sună mai frumos ca niciodată. Iar când te sun, chiar vorbesc cu tine şi nu e vis… Noaptea e singura care mă acceptă aşa cum sunt. Doar noaptea mă simt …a cuiva!

Minima zilei- 1

Nu cred în coincidenţe. Nu în alea care se repetă, nu în celelalte, oricum. Chiar aşa, ce-ar putea fi introdus cu graţie la capitolul coincidenţe? Luarea aceluiaşi tramvai? Bifurcarea drumurilor? Aceleaşi plăceri? Trăirea în aceeaşi epocă, pe aceeaşi stradă, în acelaşi oraş? Sau chestiile alea pe care le înşiră Bejamin să fie coincidenţe? Nu… Ceva, undeva e cumva! O noimă, ceva, i-ar strica realităţii, ca să nu mai primească numele de ‘întâmplare’? Nu, nu cred în coincidenţe. Lucrurile s-au întâmplat pentru că… degeaba nu există! Asta pentru că-i capul meu prost(oricum), într-atâta încât să nu conceapă că d-aia şi nu de cealaltă se petrec lucrurile, ne trăiesc, mai târziu le înţelegem, căci nu? nu-i totul la măsura minţii noastre!