clipe

Priviţi la copii! Atât de frumoşi sunt şi nepreocupaţi de asta, sau de cum le stă aşezat părul, de cum se şifonează hainele în poziţiile lor complicate. Îşi ridică privirea de îngeri din lucrul lor, ca şi cum ar fi atât de normal să fii frumos, liniştit şi împăcat cu lumea. De ceva timp trebuia să spun ceva, dar am uitat. Ei mă privesc, aşteptând, să fac vreun gest pe înţelesul lor, iar eu mă uit la ei, prin ei, în apele ochilor lor şi nu-mi mai vine să mă-ntorc.

…neam de cârtiţă!

Din când în când poposesc într-un muşuroi de furnici. Ah, eu doar cercetez, nu locuiesc acolo. Puţin din umbră, puţin din interior, pun cap la cap şi termin proiectul început acum mult timp în urmă. Pe baza observaţiilor din ultima perioadă, aş putea să notez câte ceva:

  • cu toate că locul cercetat e un muşuroi de furnici, stăpânii sunt popândăi, iar spionul lor e cârtiţa. Ok, ok, dar unde-s furnicile? Le-or fi mâncat popândăii? că cică prea multe resurse consumau, iar ei nu le puteau ţine în spate…şi sunt atât de multe!

  • cu toate că este o cârtiţă, se confundă în fapte cu popândăii: adulmecă pericolul, dau vestea, bagă spaima în ”cuib”, se aciuează pe lângă mai mari, pupând talpa

  • cârtiţa se află-n treaba popândăilor, se crede importantă, se învârte toată ziua prin ”cuib”, se crede indispensabilă, dispreţuieşte activităţile celorlalţi, subminează orice părere contrară

  • comportamentul cârtiţei de cuib este duplicitar: în cuib obedientă până la asemănare, plină de emfază-n mişcări, focusată pe spionat, pe când în afara cuibului îşi reia haina neagră de cârtiţă, povestindu-mi periplul ei cotidian; e obositoare, superficială, agasantă; te seacă de informaţii pentru a le duce în ”cuib”, unde le toacă şi le livrează mestecate mai-marilor ei

  • cârtiţa-i tare altruistă, zice că nu-şi cunoaşte interesul personal şi că se dedică total celorlalţi…aşa e: trăieşte ca terminaţie a ”lor”, vibrează la fiecare gest şi suferă la fiecare lipsă

  • nu mai ştiu bine ce mânâncă mamiferele astea subterane, că şi-au tot schimbat dieta de-a lungul timpului, dar ea îmi mănâncă mie nervii, timpul şi înţelegerea. Remediul? Nu ştiu. Ultima ştire m-a lăsat năucă: ” scăderea temperaturilor face ca rozătoarele să caute refugiu în casa dv.”- sună a horoscop, parol. Dar nu, jur că nu-s nici furnică, n-am nici profil de şef şi nici nu-mi plac obedienţii.

Cercetarea se încheie curând. Predau dosarul la registratură şi să nu mai văd subterana! Igrasie, crize de astm şi întuneric. Poate de aceea cârtiţa îmi părea cumsecade, se plia în peisaj…

 

un fel de fel

Astăzi am să vorbesc despre lucruri comune. Răspund la întrebări, completez formulare, rezolv mistere, nu? Cine nu vrea să ştie unde e ”magazinul din colţ”, ce număr poartă ”spitalul 9”, ce culoare au ”ochii ei albaştri”, cât de scund e un pitic, cât de bogat e un miliardar, când se sfârşeşte infinitul şi unde începe nimicul?

Mi-e frică de vară. Şi da, ăsta nu ştiu la care întrebare ar putea fi un răspuns…

Curiozităţi feminine

Nu o singură dată am aflat te miri ce trucuri minune pentru: îndepărtarea petelor,  împachetarea rapidă a tricourilor,  decojit ouă fierte, pentru scos piatra de pe veselă şi utilităţi casnice,  un regim de viaţă sănătos,  a scăpa de ţânţari,  a îndepărta praful de pe mobilă,  a avea un somn odihnitor şi câte or mai fi scrise, subliniate şi decupate…Dar să vezi comedie, de ce nu le folosesc? Puterea obişnuinţei! Dacă nu le înveţi destul de devreme, nu sunt introduse în sistem, sunt doar subiect de conversaţie, la o cafea de vară. Chiar, aş avea nevoie de o reţetă minune de pansat sufletu’. Ştie careva?

Guest post: Thailanda mea

Din când în când mă apucă brusc dorul de ducă. Așa că anul trecut, prin martie, consilierul strateg în călătorii cu buget mic (adică sora mea cea cu răbdare și fler) este sunat pentru a se implica în găsirea unui bilet ieftin de avion. Ne-au trebuit vreo trei minute să ne decidem asupra destinației: Thailanda, apoi a mai fost nevoie de încă o săptămână pentru achiziționarea unui minunat bilet de avion de 560 de euro, pentru Bangkok. Și uite așa, toți banii câștigați dintr-un proiect au fost investiți cu cap (zic eu) în ceea ce se prevedea a fi o călătorie de pomină. O să trec repede peste cele 9 luni de căutat cazări, citit despre locuri și transport,  despre mâncare și prețuri, vândut bicicleta, economisit bani, obținut viză, pentru că vreau să trec la subiect: ce mi-a căzut cu tronc în ianuarie 2014 și-mi doresc să mai fac/văd/gust încă o dată:

Să mă întâlnesc cu Tan. Nu, nu a fost nicio poveste de dragoste! Tan este cel mai fain ghid de luat în junglă, pe insula Koh Chang (Insula Elefant). Are tolba plină cu povești, nu te lasă să treci nepăsător/neștiutor pe lângă casele-turn ale greierilor, pe lângă orhideele sălbatice, lianele-trepte, rădăcinile aeriene și miriapozii otrăvitori precum scorpionii. Te mai reanimează cu fructe, din când în când (traseele pot varia, ca timp, de la câteva ore până la 12-14 ore), cu un orez cu legume lângă cascada în care te și bălăcești, apoi te poți prezenta, elegant, la o plimbare cu elefănțeii. Nu te aștepta ca pe Insula Elefant să duduie jungla de pahiderme alergând libere.  Numele i se trage de la forma pe care o are, iar elefanții de aici  sunt ”importați” din alte părți ale Thailandei, pentru a fi folosiți în turism. Acum, ești liber să alegi  între a da banii aferenți unei călătorii cu elefantul unor asociații care se ocupă cu protejarea elefanților maltratați, acum tratați așa cum merită un animal puternic, mândru și frumos, sau unor afaceriști care își chinuie aducătorul de bani… Eu m-am împrietenit cu o elefănțică nu foarte mare de statură, cu dungi roz și fine pe la gât și vârful urechilor. Altfel, dacă te aștepți la voluptăți tactile când o  mângâi, o bidinea cu păr scurt are același efect asupra palmei tale. Dar mersul, hehe, mersul … e legănat-puternic-așezat și delicat!

12

Și dacă tot m-aș întoarce pe insulă, aș străbate mulți kilometri de coastă, stațiune după stațiune, până la Lonely Beach. Să mănânc cea mai bună baghetă umplută cu .. nu mai contează, bagheta era divină. Da, mâncăcioșilor-pofticioși, într-o țară a orezului, am mâncat baghetă mai bună ca la Paris! Nu că rețeta nu ar fi fost franțuzească (fugi un pic la istoria ”colaborării” thailandezo-franceze), ci cred că pur și simplu era îmbogățită cu bună dispoziție. Lonely Beach e raiul celor care vor să experimenteze și ei vremurile hippy. Bodegi micuțe, baruri cu trei scaune, mâncare savuroasă făcută de localnici, cu diferite scale de picant, iute și foarte iute . Există, printre alte câteva sute, și un loc de cazare bine numit  Oasis. Un pat imens, curățenie, bungalow-ul printre palmieri, acoperiș din paie de orez, dușuri cu stele deasupra capului și marea în zare. Și am plătit exact cum era scris și pe site-ul lor, 450 baht /noapte, două persoane (adică vreo 45 de lei).

3

4

Ce poți face pe aici? Să te bălăcești, clar! Să asculți muzică, să porți conversații savuroase cu alți „fugiți de-acasă”, să și taci, să asiști la realizarea unui tatuaj (nu știu cum a fost pentru cel tatuat, dar pentru mine, să văd cum se face un tatuaj în stil tradițional thailandez, ”în direct”, a fost cel puțin interesant). Poți să te lași scăldat în ulei de cocos, la un masaj thailandez prin care fiecare os își regăsește locul corect în corp. Poți să-ți cumperi și tot felul de briz-brizuri de pe plajă, de la o doamnă în vârstă, care apoi îți prinde brățara și-ți descântă fiecare nod făcut.  Nu glumesc, asta făcea, a fost singurul moment în care am fost frustrată că nu știu limba thailandeză, pentru a pricepe și cuvintele, nu numai ”gestul”. Și da, te poți descurca de minune și fără să știi limba, localnicii au toată răbdarea din lume să descopere semnificația semnelor puse la bătaie, asta dacă nu sunt vorbitori de limbă engleză.

New Image 4 plus

Dar să ne mai mutăm un pic spre sud, că nu se termină la insula Koh Chang minunăția Thailandei. Cu ce să mergem? Cu feribotul, cu autocarul (străzi impecabile, șoferi demni urmași ai lui Ayrton Senna), cu avionul sau, de ce nu, cu trenul. Eu iubesc trenurile, nimic nu-mi induce ideea de vacanță mai puternic decât o călătorie domoală, într-un tren mov, cu așternuturi curate. Aici m-am convins că Thailanda este o țară de oameni frumoși, dintr-o chestie absolut banală. Vine domnul controlor, dăm biletele, le perforează  cu grijă, le înapoiază. Îmi arunc o privire, întâmplător, pe ele și rămân siderată. Ce apăruse pe biletul de tren? O inimioara! Perforatorul avea formă de inimă! Păi, hai să ne închipuim un pic: stau niște domni și doamne de la marketing sau de unde or fi ei, într-un birou, și fac planuri de afaceri. Iar cineva își pune problema: cum să fie găurica de pe bilet!? Și ei, oameni serioși, în costume, găsesc soluția: o inimioară! Vă închipuiți că într-o țară europeană, de exemplu, ar fi posibil așa ceva? Sau în orice altă țară a lumii ăsteia mari? Eu nu, cred că numai în Thailanda controlorul de tren îți poate lăsa, oficial,  o inimă pe bilet!

5

5+

Hai să ajungem și în Khanom. După  14 ore cu trenul până la stația Surat Thani, o călătorie cu o Toyota papuc (cred că e mașina lor preferată), încă trei ore. Miroase frumos. Ajung într-un fel de sat, într-un spațiu care îmi părea mult mai insulă decât Koh Chang-ul pe care îl părăsisem cu o zi înainte. Cazare la bungalow-uri moderne, și ce se aude, ce se aude? Apa clipocind în Golful Thailandei. În week-end se aud și turiștii thailandezi, care vin în număr mare și cântă. Karaoke este o îndeletnicire foarte apreciată. Au voci frumoase, sunt prietenoși, pe lângă cântat mai împart și băutura și mâncarea cu tine. Singura problemă este ca nu au și cântece europene, dar nu-i nimic, asta te va împiedica să te faci de râs cântând cât se poate de fals. După o petrecere de felul ăsta, ai mai multe opțiuni: pur și simplu să lenevești pe o plajă perfectă, pustie. Poți închiria un scuter să te plimbi, să ajungi la restaurante mici, afaceri de familie, pe malul mării, pentru a mânca cei mai buni creveți  tempura sau să zăreşti spinări de delfini roz. Poți să vezi case tradiționale, din lemn, ridicate pe stâlpi, sau poți să te și rătăcești prin orezării și plantații de palmieri, asta până când un domn amabil, cu ochii cârpiți de somn, își va scoate Toyota din curte și te va invita să te urci în ea, ca să te scoată la drumul cunoscut. Fără să-l rogi.

6

7

8

9

10

11

Apoi, dacă ți se pare că-i prea liniște în rai, fugi în orașul Surat Thani. Oraș banal, cu blocuri mici și gri, punctat pe ici, pe colo cu case tradiționale vechi de 250 de ani. Însă, dacă iei o barcă și intri pe niște canale doar de barcagiu știute, vezi că raiul are multe fețe: aluneci pe sub bolți  de verdeață, vezi mimozele cum se strâng la trecerea ta, faci o oprire la barcagiu acasă  să bei cel mai bun suc de cocos și să iei aminte cum împletește fel de fel de lucruri din frunze, apoi se lasă seara și îți spui ca e timpul să mergi acasă. Adică la noi, acolo, la Khanom. Greșit! Te mai plimbă un pic, cât să se facă noapte, apoi te minunezi, fără grai, de cum se aprind copacii. Da, în unele țări te duci să vezi tablouri de Kandinsky. Aici te duci să vezi licuricii.

12

13

14

15

16

17

18

19

Apoi te întorci acasă, la zăpadă, în București, te ungi cu uleiul de cocos „de acolo”, îți pipăi glezna, din când în când, ca pentru a regăsi brățara descântată și ți-e clar că trebuie să te întorci în Thailanda.

 

autor: Magda-Raluca Oprea-Minoiu;

foto: Magda-Raluca Oprea-Minoiu şi Diana Minoiu

Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cu T.A.T. Balkans și Tedoo.ro.

în rest, tot aşa cum ştii…

aş vrea să mă leg de orice cuvânt şi să-l scutur de coji, de praful de pe toba cântăreţului ambulat de sticlă casantă pe podeua din casa cu cerdac albastru ca-n visul nostru cel dintâi pe când încă eram şi nu ne gândeam că ne vom închide în noi şi nu vom lăsa pe celălalt să intre în camera aerisită din estul trupului îndurerat de tristeţi umede şi aducătoare de nesomn la amiezi când totul tace şi sufletul se zbate înăuntrul coliviei în care am intrat de bună voie şi nesilită de nimeni ca să te am al meu pentru toată viaţa care mi-a rămas şi încă nu vrea să se scurgă fără tine e ca şi cum n-aş mai fi şi nu aş mai avea ce să povestesc acelor nepoţi inexistenţi şi aşteptaţi îndelung în patul cu cearceafuri mereu proaspete în vara în care ne-am cunoscut şi ne-am iubit întâia oară şi dacă ştiam că nu mă mai întorc nu mă mai ridicam nicicând pentru nicio treabă de-a nimănui, orice s-ar fi întâmplat

DSCN5675

Apoi ai spus în şoaptă:

coincidentia oppositorium

Ce să caute bunătatea, sfinţenia, credinţa la mine în vizită? Oare nu văd ele cum sunt? Oh, nu, n-au sosit singure, ci împreună cu părintele Arsenie Boca, la fix 2 ani de la ”minunea mea de la Prislop”. La fix doi ani de la Prislop, şi la un an de la vederea cu Învierea din cutia poştală, o colegă îmi oferă direct o fotografie cu părintele Arsenie Boca. Să spun că nu mă prea cunosc cu respectiva doamnă, că am văzut-o de cel mult 3 ori? Să mai spun că mi s-au tăiat picioarele, nu mai aveam cuvinte, iar lacrimile au fugit din ochi învinse de gravitaţie? Să mai zic? Nu mai zic…

-aceasta era/e fotografia-

Concurs pe blog! Participă și tu!

Pishky's Blog

V-am promis chestia asta! Concursul ăsta! N-am mai făcut de mult un concurs pe blog, iar dacă primele mele concursuri au avut un singur premiu, acesta va avea DOUĂ!!! MINIM DOUĂ și MAXIM DOUĂ! Da. Două premii frumoase. Tare frumoase.

Ca orice concurs, desigur că și acesta va avea niște reguli. Dar unele simple. Cât se poate de simple și de ușoare. Postul ăsta nu o să fie lung, așa că să trecem la concurs în sine.

Acest concurs este realizat cu ajutorul lui Radu Cîrstea Ratzone, autorul celor două volume de poezie, „Ocean de nimicuri” și „Sunt un gunoi, sunt un nimic” (publicate în ordine cronologică), el fiind cel care pune la bătaie cele două premii (o să aflați mai jos în articol despre ce premii este vorba – eu vă asigur că-s tare, tare, tare, taaaaare faine!!). Deci, să-i mulțumim autorului pentru sponsorizare.

Regulile? Ahhh da. Regulile. Regulile…

Vezi articolul original 249 de cuvinte mai mult

Gânduri cu destinaţie (im)precisă!

Ştia foarte bine care-i este locul. Locul cela din dos, întunecat şi fără suflet, în care mai mereu ploua cu gânduri negre şi cu tăiş de cuţit. Şi el, fără să vrea, tot acolo a trimis-o. N-avea de unde şti că o trimite la moarte- aia lentă, care se numeşte ”boala de moarte”- deznădejdea. A trecut ceva de când a lăsat-o acolo. Nu a mai primit apă, mâncare sau vreo rază de lumină, poate doar o dată sau de două ori. În rest nimic. Iar nimicul doare, căci ia forma de gol, iar golul doare prin dilatare. Cine a simţit vreodată un gol în stomac, care se dilată şi apasă coastele pentru a-şi face loc, mă înţelege cât şi cum doare. În poziţie chircită, cu ochii închişi, pentru a mai păstra încă viaţa în ea, pentru a mai păstra culorile de atunci, ea încă spera. Îi mai rămăsese filmul. Avea multe pelicule în minte, cele mai multe cu el.

În faţa ei, un perete negru se întindea din susul nevăzut până la picioarele ei. Aşa, cu ochii închişi, rula pe perete toate imaginile care-o mai ţineau în viaţă. Acolo, îi şi scria. Ah, nu vă gândiţi c-a primit răspuns. Cine să vadă în întuneric? Câteodată nici ea nu mai ştia ce scrie. Rândurile erau unele peste altele, cuvintele se îmbârligau, sensurile se dublau uneori, şi ce spunea o dată, părea de două ori. Nu era nimeni prin preajmă să-i corecteze simţirile, să-i tragă linii, să-i facă de ruşine gramatica. Nici măcar nu era nevoie să şteargă ceva. Peretele, cât era de lung, nu se termina niciodată- degeaba spera ea că scriind tot peretele, casa se învârte şi ajunge la ferestre! Nu, aşa ceva se întâmplă doar în basmele în care i s-a interzis să mai creadă.

De unde ştiu toate astea? Nici eu nu sunt sigură. Cred că am visat-o, de cele mai multe ori, în nopţile ploiase, când picioarele reci mă trimiteau în ungherele întunecate ale colţului ei. Parcă mă chema. Vremea tristă de afară era de fapt durerea ei. El, în tot acest timp era departe. Ba, chiar a avertizat-o: nu mai scrie pe perete(ştia că avea să facă asta), n-am să citesc!

Ieri, ea, m-a chemat din nou! A plâns cerul cu pietre de gheaţă, iar noaptea am fost din nou la ea. În veşnicul ei ungher, fără s-o pot vedea pe deplin, am întrezărit un zâmbet. În suflet mi-a crescut speranţa, ca un copac în pustie. Mi-a spus: l-am văzut! Era palid, avea nişte cearcăne cât roata carului şi ţinea o fetiţă în braţe. Nu, nu era a lui, dacă asta vrei să mă întrebi. Zâmbea, pe cât de trist părea. Îi dispăruse viaţa din piele. Parcă trăia artificial. Nu, nu l-am bătut pe umăr să-i spun de prezenţa mea. Nu cred că aş fi ştiut ce să-i spun, cum să reacţionez, şi mai presus de toate…mă temeam de reacţia lui. Nici păr nu mai avea ca odinioară şi era slab…Dar, măcar, zâmbea!

Dintr-o dată, bucuria ei a fost şi a mea! Dar, cum să-l conving să-i dea un semn de viaţă? Ziua a trecut şi iată-mă din nou, noaptea. Mi-am dat seama, îi dăduse deja semn de viaţă, îl văzuse….

 

 

(fragment dintr-o posibilă viaţă)

Cum şi când să-l citeşti pe Râpă- Iaru, pe numele lui conspirativ….

Iaru, timp de două luni, zi de zi? Prea mult, aş putea spune râzând. Un bărbat mult prea potent pentru două căsnicii, doi băieţi şi vreo 60 de ani- anul ăsta, în mai, 24.

Din emisiunile de la TV, juram că ori de câte ori îl voi vedea pe Iaru, voi schimba cu mare bucurie canalul. A migrat, ce-i drept, pe multe canale, unde-şi dădea cu părerea de câte-n lume şi stele, ca un poet ce se respectă! Bravo lui, băiat deştept, trecut prin viaţă şi mânjit cu toate alifiile, inclusiv cu crema de ghete. A încercat de toate, le-a încercat pe toate, a trăit cât alţii în sute de ani, obosit şi hăituit de viaţă, cu ficatu’ praştie de beţii, cu sănătatea cât să aibă motive de teamă în următorii ani. Făcând parte dintr-o clică de beţivi notorii, de fustangii fără pereche şi de flămânzi- cine nu flămânzea în regimul apus?, Iaru are însă un atuu: scrie bine! Şi prietenii lui scriau/scriu bine, unii chiar mai bine ca el! Exemple, cua ltă ocazie… Atât de bine, cât să-i duc cărţile până la capăt, să mă amuze teribil în miez de noapte şi să-l compătimesc pentru experienţele insalubre, pe care i-a fost dat să le trăiască. Am mai observat ceva: îmi place mai mult Iaru în cărţi decât pe sticlă. Nu dă bine imaginea, pentru mine cel puţin. Cred că dacă mi-ar fi fost dat să aflu, din gura lui, la tv, de experienţele sale sexuale m-ar fi buşit râsu’. Nu că nu am râs oricum, dar totuşi. Înalt, cu burtică şi cu părul în permanenţă în stilul ”tăiat aiurea”, un aproape bunicuţ de 60 de ani vorbeşte ca un adolescent care n-a avut parte de atât de mult sex încât să-l sature. Citesc şi mor de râs. Povestind (s)experienţele lui îngrămădite în zeci de pagini, jur(i) că i-a lipsit mereu ce-a căutat şi-mi/ţi vine să ajut(i) cu ceva, cu orice… Parcă îl văd mereu cu pantalonii-n vine, îngrămădind femei în unghere, dansând unsuros pe muzici unduitoare, bând poşirci când nu are fineţuri, fără să rateze bucăţici, dudui şi tipe bune. Mă gândesc când mai scrie?!

Mă aşteptam să scrie altfel proză, nu neapărat mai bine sau mai rău, dar altfel… Dar, mi-a plăcut. Pastile, proză scurtă, total neplictisitor. Numa’ bun de luat în cada cu spumă, noaptea când oamenii normali dorm, iar cei nebuni îi deschid uşa lu’ Iaru, să intre şi el în apa fierbinte, poate i s-o fi făcut frig, săracu’. Sau, e bun de citit, când ai angoase sentimentale- te hrăneşti cu ale lui şi observi că se poate ieşi, din aproape orice!!!! Of, neştiind eu prea multe despre Iaru, cel-enervant-la-tv, credeam că-şi împarte nebuniile cu o nevastă de vârsta lui, care-i ascultă temerile, îi suportă hachiţele şi-i oblojeşte şalele ce încep să lase dâre de oboseală, dar aş! Cum de mi-am permis? Îşi împarte aşternutul de crai-poet ce se dă cu o femeie de….vârsta mea. Ăsta da şoc! De scurtă durată, însă, deoarece nu cred că putea nimeri mai bine. Autoarea ”legăturilor bolnăvicioase” îşi leagănă scriitura tot pe tărâmul kama-sutra, aşa că….Iaru, în varianta feminină.

Ah, nu-i un acces de pudinbonderie! Dar să mă pici cu ceară dacă mi-l pot imagina altfel pe Iaru, decât pe cale să-şi dea chiloţii jos. Zău, altceva nu se poate? Că poate- nimic nu-i imposibil-, să mă întâmplu pe la vreun ceva cu el, de faţă…şi, ce mă fac? Mă umflă râsu’, mă ia cu călduri sau mă ofer să-i dau ceva cu care să-şi acopere goliciunea ce mi-a lăsat-o pe retină?