e toamna aproape…n-o simţi, călcându-te pe suflet?

E chestia aia la mijloc, că vine toamna; o simt deja în ceafă, la colţ de stradă, aruncându-se sinucigaş pe ferestre în miros de vânătă coapă, fluturându-mi inima mai nu-ştiu-cum, răcindu-mi picioarele în sandale cât să-mi strâng amintirile în braţe, în mersul nebun cu zâmbetul pe buze de parcă cine ştie ce tren al fericirii a deraiat la picioarele mele, iese la iveală în abur de covrigi calzi dis-de-dimineaţa în drumuri periculos de alerte, aleargă de nebună norii ăia pe cer şi mă face să mă împiedic în lacrimile ochilor; e un început al fericirii în fiecare toamnă- când alţii termină ce au de trăit, eu abia încep, nu mă întrebaţi de unde-ce-cum că habar nu am; miroase a şanse în aer, iar de nu e aşa e treaba lor. Am în stomac ghem de pisici şi chiar nu-i de joacă. Am îngheţat de mult timp aşteptările, le am undeva într-un colţ de suflet- că al meu are colţuri, de al altora e rotund! E chestia aia la mijloc, că toamna nici nu-mi trebuie motiv de plâns. Mă pot transforma în pisică la fereastră, în umăr atins, în umbră pe bancă, în vânt prin crengi. În rest, e la fel: aceleaşi muzici şi gânduri. Aceleaşi pronume personale, chiar dacă persoanele şi-au dezlipit etichetele şi-au plecat! Vine toamna, şi- de fiecare dată, e la fel, într-un fel necunoscut. Trebuie să vină frigul, pentru a-ţi mai plăcea apoi să te (mai) dezbraci! Gata, mă duc să visez, citind cât mai am timp…

Anunțuri

Întrebări (retorice)- 46

Mda. Întrebările nu-s pentru răspunsuri, sunt pentru golirea preaplinului. La ce bun să mai întrebi, dacă există riscul să ţi se răspundă?! Aşa că n-am să mă întreb de ce oamenii când nu au argumente devin mitocani, când nu gândeşti ca ei nu ai creier, şi dacă ei sunt bărbaţi, tu- ca femeie, în mod sigur eşti proastă… n-am să mă întreb nici de ce sunt atât de mulţi, iar tu- ca şi mine, tot mai puţină?! Hmmm, şi mă mai mir că devin sociopată? :)))

Întrebări (retorice)- 45

Hainele. Noi, vechi, ale mele, ale tale, ale altuia. Toate purtând ‘amintirea’ pe post de imprimeu. Sunt grele, uşoare, spălate, aproape noi, decolorate sau bine întreţinute- hainele, fac parte dintre consumabile. Unele încă mai au sufletul rămas în ele, altele sunt părăsite demult de orice fărâmă de viaţă.  În ele arăţi bine sau nu, pentru că au costat mult sau puţin, pentru că au fost la pachet cu fiţele, sau nu- nu-ţi permiţi să alegi de fiecare dată. Totuşi, îmi pun o întrebare:

De ce dacă obţinem hainele vedetelor se numeşte licitaţie, iar dacă obţinem hainele necunoscuţilor se numeşte second hand? De ce aici omul face haina şi nu invers- cum ne-am obişnuit?

nici cu dicţionarul…

Nu înţeleg- Michael Astner

 

nu înţeleg cum vine asta-

să te gândeşti mereu la

să-ţi doreşti să fii mereu cu

să te trezeşti cu gândul la

să te bucuri văzând-o

să-ţi fie dor de

să aştepţi

să speri

să crezi

că mai trebuie ceva

că mai trebuie ceva timp

că nu-i încă împlinit

pasul-.

Găsit pisic, numit Norocel!- a fost adoptat…de mine! :)

El e Norocel. Botezat aşa de Rodi, pentru că a fost găsit miraculos…în viaţă!

Povestea începe cam aşa:

Mergeam spre casă, eram la C.A.Rosetti. Pe 8 august 2012, să tot fi fost ora 13 şi ceva…căldură mare, cât să nu vrei să fii în stradă. Asta e, eu eram! Înainte să traversez conştiincios- că veneam de la Biserica Scaune, am văzut o sacoşă de pânză mişcânde-se! Sunt tare curioasă- iertată să fiu, aşa că am controlat sacoşa pentru a vedea ce e acolo. Puteam da de-un şobolan? Posibil, dar nu contează! Era ceva, abia mi-am dat seama ce e! O arătare, care semăna a pisică, dar putea fi orice, la cei 10 cm. pe care-i avea. Am stat pe gânduri, nu ştiam de să fac, ba chiar l-am stropit puţin cu apă- credeam că-l mai revigorez, am intrat într-un magazin pe-aproape pentru a lua lapte- m-am răzgândit, iar nu ştiam ce să fac…., în cele din urmă am intrat din nou în magazin şi am cerut o cutie mică. Patronul magazinului- Dumnezeu să-l aibă-n pază, mi-a dat o cutie de Tuborg şi o cârpă neagră de mătase- ca să-i fie cald(spunând că ‘orice pentru animale’- dragul de el!) şi am plecat spre casă. Credeam că nu mai ajung. Puiul sugea în gol, mi-era teamă să nu moară! Am ajuns la veterinar. A declarat: 85 de gr., a 2-a zi de viaţă, trebuie hrănit artificial, cu o formulă specială. Cum n-am avut bani(atunci) pt acea formulă, am decis o formulă arhaică- sugerată de medic. Îl hrănesc pe mână- picur lapte pe mână şi el suge cu zor( cu seringa nu am reuşit, şi am aflat că nu e bine, iar biberon special n-am găsit atunci), din 3 în 3 ore. E pus în cutia lui, cu o sticlă cu apă caldă, sub cârpă… o lampă încălzeşte o parte a cutiei şi un ceas ticăie- imitând inima mamei în afara cutiei. Vreau să trăiască! Îl fac măricel, apoi vreau să-l adoptaţi, dacă e cu putinţă. Nu pot ţine alt pisic, Muşeţel face toată ‘treaba’, ajung curând să am mai mulţi pisici decât camere! Aşa că, daţi şi voi sfoară în ţară, apoi anunţaţi-mă! Vă mulţumesc în numele lui Norocel! Dumnezeu să vă dea gândul cel bun! Promit poze, cât de curând, cu evoluţia lui Norocel!

Later edit: vizită la medic- 9 aug.2012; părerea veterinarului: are, gândăcelu’ ăsta o poftă de viaţă!!! Papă bine(i-am luat biberon special, 8 ml la 2 ore) şi urlă de foame- parcă-l tai! Recuperează, Norocel! Cu masaj, sticlă caldă, şters la fiecare masă, alintat sper să se facă măricel şi să-l adopte un om cu inimă mare, aşa ca Norocel! Mai dau de veste! 🙂

Later edit( 12 aug.): Norocel papă ca un purcel! Are 115 gr. 🙂

Later edit( 18 aug.): Norocel are 12 zile şi 187 de gr. 😛

Dovada?

Later edit: 20 aug.(15 zile şi 205 gr.)

Later edit(27 aug.- 22 de zile): Norocel, din ce în ce mai mare 🙂

Later edit(7 sept. 2012)- mda, sunt motănel de soi, unul de o lună şi o zi! Pap cu poftă, fac burtica mare, dorm tot pe sticluţa caldă, nu o mai trezesc pe Rodi noaptea, am început să pap şi bobiţe în lapte, îmi iau vitaminele zilnic, nenea doctoru’ a zis că-s măricel şi frumuşel- aşa că, să n-aud comentarii!, după fiecare masă îmi fac plimbarea de 30-40 de min. prin casă(recunosc, nu-mi mai place toată ziua în cutie, şi aşa stau toată noaptea), cu Muşeţel mă am foarte bine- e ciudat de bun cu mine: mă linge, face tumbe cu mine, mă mângâie, îmi muşcă coada, îmi dă cu laba în cap şi fuge, îmi muşcă urechile…eh, ce mai, e un dulce! Mie mi-e bine şi-o apăr pe Rodi cu pupături de toţi aceia care o gratulează cu replici ca astea: ‘eşti nebună’, ‘deh, dacă ai timp’, ‘dacă îţi place să ai păr prin toată casa şi să pută a animale, ca-n menajerie’ şi altele care mai de care, pe care încerc să le uit, că-s complicate tare. Mai ales că, Rodi e tare mâhnită zilele astea- nu ştiu cum s-o împac. Asta pentru că, zilele trecute mi-a povestit că în drum spre casă a văzut un tânăr- care nu părea deloc criminal, care a aruncat dincolo de gardul unui bloc o pisică. Aceasta era proaspăt mămică- avea burta lăsată şi mergea greu cu lăbuţele din spate. A lăsat-o acolo, iar ea- nedumerită a aşteptat cca. 10 minute până să se mişte din poziţia în care a fost lăsată.  O fi înţeles pisica de ce a făcut stăpânul ei asta? Că eu nu, nici Rodi- şi nu vom înţelege niciodată. Rodi n-a mai văzut ce s-a întâmplat după aceea, nu a mai rezistat, mai ales că nu mai avea loc şi pentru ea în casă. Noaptea aceea am văzut lumina până târziu…. Voi să nu faceţi aşa, vă roagă Norocel!

Eu aşa arăt acum. Voi, sper că sunteţi bine!

Later edit: Nici nu mai ştiu cât cântăreşte, Norocel- n-am mai făcut-o de ceva vreme! Cert e că a crescut! A trecut pe papa umed şi crănţănele, laptele îl acceptă din ce în ce mai puţin. Doarme bine, chiar foarte bine şi se joacă ca un…motan mare! :)))) Ce e cel mai cel e că la 1 lună şi 2 săptămâni face deja singur la litieră- adică merge singur, din orice colţ ar casei ar pleca…. Bun băiat, Norocel! Iar relaţia lui cu Muşeţel e minunată- se au ca fraţii! Deja au început turele prin casă: trop-trop Muşeţel, lipa-lipa- dar repede, Norocel! Să mă vedeţi cum stau şi-i urmăresc, distrându-mă copios… 🙂 Ah, cât despre cutia în care şedea la începuturi, doarme doar seara, dacă e pus de mine lângă sticluţa caldă…altfel, iese singur, escaladând orice suprafaţă verticală! :))))

iz suedez de linişte fierbinte

Încă o zi de concediu, de data asta una de duminică. Cu o trezire bruscă din somnul agitat, cu un photo shooting  cu poziţiile de somn ale lui Muşeţel, o cană cu fiertura zilnică şi-un drum spre o masă suedeză cu supă de ciuperci, legume gratinate şi somon, bere neagră suedeză, apoi cidru şi cafea. Chiar nu mai era loc, nici măcar de-un gând…iar drumul înapoi spre casă părea aglomerat şi lung- cu toate că era acelaşi. Pisicile nu mai erau acolo. La 47 de grade la sol, era şi normal. Le-am pus mâncarea obişnuită, le-am schimbat apa şi am intrat în casă. Nu mai era aceeaşi. O linişte de mormânt astupa urechile. Aveam impresia că zidurile îmi absorb gândurile, iar vecinii îmi aud bătăile inimii, în somnul lor de amiază. Parcă toată lumea plecase şi eram singură. Păşeam cu grijă, urcam încet să nu fac zgomot. Uşa am încuiat-o ca şi cum n-aş fi intrat în casa mea. Am tras obloanele, am permis aerului să devină rece şi mi-am umflat perna a odihnă şi refugiu. Seara a continuat cu poveşti filmate, cu cidru şi cu ştirea că am primit cărţi– mulţumesc editurii CDPL! Fotografiile cu Muşeţel altădată! Început bun al sfârşitului!

Infuzie de Muşeţel