Câţi ani încap într-unul singur?

Doriţi-vă ce se poate! Eu n-am să înţeleg ”sărbătoarea” asta, a Anului Nou civil, aşa că am să fac urări (mai) puţine. Răspund din curtoazie la mesaje, dar atât. Importanţă pentru mine are anul nou religios, care începe în septembrie. Aşa că, neştiind ce să spun acestei numărători în căutarea viitorului, am să vă las cu Înalt PS Bartolomeu Anania-de fericită pomenire să vă încânte începuturile de an…. N-am nici bilanţ de făcut, n-am nici dorinţe de etalat, ştie Dumnezeu ce-mi trebuie şi-mi va împlini înainte să-mi pierd speranţa! Să fiţi iubiţi!

Anunțuri

înainte de închidere

mă uit cum alţii îşi trăiesc viaţa. sunt martoră la atâtea evenimente, care nu-s ale mele. aş putea să le strâng în pumn şi să le presar pe zăpada care n-a nins pe străzi, ca să găsesc drumul înapoi spre mine. alţii cântă, alţii citesc, alţii iubesc, alţii muncesc, alţii suferă….mereu alţii. vitrina mea e mare cât distanţa dintre pupile- şi se întâmplă atâtea lucruri acolo. din când în când se aburesc lucrurile şi le şterg imaginea, pentru a fi mai clare. oamenii se bagă în cuvintele mele şi fac adnotări. că nu e cum am văzut, că mi se pare, că poate altădată va fi altfel. uite, de pildă, acum ascult cum alţii îmi cântă dragostea…cum se face că alţii o fac mai bine decât mine? nu e drept!

timp ne-ocupat

ieri îmi venise o idee, apoi a doua… trebuia să fi oprit timpul şi lucrurile şi să le aşez pe hârtie, în orice fel. timpul, însă, nu l-am oprit, ideile s-au risipit şi-a rămas doar urma lor. acum mi-am amintit, dar degeaba.ieri îmi plăceau ”fetele cochetele”, azi mi-au plăcut oamenii care lasă în casă nepăsarea şi-şi pun la încercare mersul biped. după ce mănânci, jur că e greu, mi-e cel puţin. stau uneori siderată, cu somnul în vârful nasului, tocmai să-l respir şi privesc cum motanii mei se joacă de mama focului, taman după ce au mâncat. azi, oamenii luaseră drumul paşilor mărunţi, după masa de prânz. la mine a fost invers, mâncarea după… creierul se pare că nu coboară la toţi, în stomac, spre digerarea bolului alimentar. se pare că nu au toate creierele aceeaşi hartă. al meu se pune-n pijamale, trage obloanele, închide telefoanele şi pe aici ţi-e scufia! azi, în parc, megafoanele cântau frumos colinde. era să-ngheţ pe cât de cald era, s-a auzit un colind pe mult timp neauzit. l-am uitat, din nou, ca pe acele idei ce se îmbinau atât de frumos în gând. aşa că, l-am ascultat pe Preaînaltul Anania şi… mi-am amintit!

culori pentru stări proaste

mă încântă să văd fete care se fac frumoase pentru sesiuni de shopping, care se plimbă prin cafenele în căutare de….cafele tari, care sunt mereu jolies, mereu ieşite din cutie, mereu zâmbitoare, mereu pregătite pentru orice ar trebui să vină, care nu pot ieşi din casă decât impecabile, care au mereu şuviţele perfecte, care n-au niciodată ciorapul rupt sau culorile necombinate. văd în ele program, proiecte, siguranţă.  dar poţi oare să fii în competetiţie cu ele? eu, nicidecum. mă chinui să răspund unor sms-uri sărbătoreşti, dar să mă mai gândesc la asocierile de ghete roşii la vestimentaţie…. chiar, trebuie să mă gândesc serios…

.

o zi ca noaptea

E cald. Prea cald pentru a mai putea gândi. Ştiu, sunt penultima care crede în deochi, pe ultima n-o cunoşti- n-are rost să povestesc… Cu râmele din stomac puse în cochilie, cu jumătate de cap ţăndări, cu lipsă de pastile sau de linişte pentru un amărât de somn, am petrecut până la ora asta. E greu să faci faţă imaginii proprii în ochii altora. Ape tulburi. Şi-mi amintesc că e iarnă şi că mi-e cald din cauză de sânge fierbântat la răceala de sezon. Aş pune o cârpă rece pe vene să se mai ducă spaima, dar mă ia repede cu friguri şi mă potolesc. Poate că a fost mai bine că anul ăsta colindele s-au lăsat aşteptate. Toate ascunse la mine-n gât. Tusea e o cauză cât se poate de adevărată, despre rest nu vorbesc! Cum ar fi să cânt şi să plâng în acelaşi timp? N-ar fi, ştiu! Apoi venele s-au încălecat! Mai aveam puţin şi mă urcam pe ele să le dezleg. Mi-au fost deznodate înainte de leşin. Era prea frumos, în urechi îmi cânta…

de inimă albastră şi pulover verde

şi te-am visat….

Unde s-au dus toţi oamenii?

Cumplit să trăieşti mitul peşterii pe propria piele! Să fii linşat că nu accepţi o variantă anume a adevărului?! Unde să mă ascund de umbrele de pe peretele peşterii ce par monştri în ochii lor?! Şi sar unii în apărarea altora, cu toate că n-au fost atacaţi! Mă închid dincolo de mine. Dacă sună cineva şi arată oarecum a om, să ştiţi că nu sunt…