Aproape de insula din vis

Stare de asediu neuronal. Buchii peste buchii într-un ţinut cald al bumbacului, cu ecran luminos şi vise de dimineaţă- atât de reale de mă trezesc din somn cu tendinţa de a le continua. Culori fragede în vis- clar, acolo nu e praf iar oamenii-s fericiţi! E clar că nu-s crezută că visez ceea ce se întâmplă, aşa că nu mai povestesc. Aşa s-a întâmplat anul trecut cu insula aia cu plaje frumoase şi bărci la mal, cu nume de T, cu întâlnirile acelea…. Atât de real, atât de aproape! Las asta pentru timpul potrivit, dicolo de cadrane şi realităţi spaţiale. Mai am de scris, apoi plec…

Sânziană, tu fată tristă!

cu preumblări în drumuri singuratice, în care omul nu calcă, nu visează şi nu trece din amiezi în ceas de noapte, unde frigul şi căldura sunt neştiute, unde pârjolirea face cercuri neîntrerupte, acolo sufletele se înlănţuiesc în hore cu cântec şi păr despletit, dincolo de ştirea lumii şi de somnul de amiezi, dincolo de mine şi de tine, acolo unde lumina se stinge şi ochiul nu se odihneşte, la locul secret din văzduh, la ape dulci curgătoare în care faţă de om nu se oglindeşte de ţine la viitor, la răscruci de cruci de lemn şi piatră, la cântarea de taină, acolo, tu Sânziană, să ne întâlnim şi să mergem împreună, dincolo…

e timpul să

Noi- Silvana Cojocăraşu

Mută ca o lebădă e dragostea noastră,
totul altfel în fiecare zi, în inimile noastre
marea stă închisă ca într-o cochilie
şi ne vorbim misterios
pierduţi departe, tare departe,
cu vise mai mari decât lumea.
Se aude zgomot de izvor
ca o bucurie curată,
aşa trebuie să arate miezul pâinii calde,
jumătate din mine
numără stelele ce se aprind,
cealaltă culege scoicile cu degetele ude
are de uitat ceea ce ţine minte,
când a privit creasta muntelui
şi a vrut să înveţe să devină copac.
Nu mai pierd vremea cu eternitatea
vreau să ascult cum freamătă iarba
aerul alb se întâmplă firesc
fără ca păsările să ţipe
singurătatea apei ce arde buzele.
Aştept să se deschidă uşa
amân amintirile pentru mai târziu
mănânc merele dulci, sălbatice.

Comemorare- 17 ani

Odihnă veşnică, Bădi!

De-a v-aţi ascuns- Tudor Arghezi

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odata,
Odată, poate, după scăpătat.

E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.

Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la
masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.


Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.


E jocul sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.

Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.


Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.


Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.

Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevastă, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.


Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o să fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.

Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câţi vrei.
Arde-l-ar focul.

Iubiri labirintice-4

foto foto

” Când vorbeam, cuvintele noastre aveau aceeaşi vârstă şi se iubeau”

– Nora Iuga, Sexagenara şi tânărul-

 

Întrebări (retorice)- 44

Cum te poţi aşeza în altă ţară în care oamenii care-ţi vor forma apropierea nu împart aceleaşi amintiri cu tine?

Minune la Prislop

din când în când evadez dincolo de perimetru de siguranţă. aşa a fost şi mai ieri, când sfidând Dealul Negru, potopul şi serpentinele înşelătoare, Jiul furios şi foamea de cu dimineaţă am ajuns unde era chemarea. cu 3-4 km până la M-rea Prislop, pe-un cer negru de plumb şi pe-o ploaie de nu se vedea la 1 m pe unde maşina mănâncă  asfaltul am început a ne ruga de încetarea ploii, că nu era chip să părăseşti maşina. aşa că 4 voci să fi fost, dacă nu şi îngerii ne ajutau, împreună dorind vreme uscată şi vizită la părintele Arsenie- aşa, preţ de-o închinare. cum ziceam, 3-4 km să fi fost şi… a încetat. nu brusc, dar la intrarea pe aleea mănăstirii nu mai era picătură pe parbriz, şi nicio nevoie de protecţie pluvială.  am luat starea mănăstirii, începând cu fustele din poartă, apoi cu slujba de seară ce se auzea din Rai şi cu panta urcată spre luminiş. acolo, se pare colţ de Rai. acolo, cer senin! cum aşa, nu fusese potop cu puţin timp în urmă, aproape de locul acesta? era aşa cum ne-am rugat, aşa că am lăsat logica de-o parte, ştiinţa am împachetat-o şi-am trimis-o înapoi în cărţi…Aceasta Era O Minune!