de vichend, cu dor…

Ar trebui să-ţi fie clar că te iubesc, nu mă cunoşti de ieri de azi… Ştii, că atunci când sunt veselă fără motiv, când jinduiesc cât e ziua de lungă…e cu motiv! Of, şi doar ştii că zilele mele trec altfel decât ale celorlalţi. Nu tu week-end-uri libere, nu tu săptămâni de relaş, nu tu vacanţe întregi, nu tu timp ca al tuturor! Mă simt ca între coperte.

Azi şi ieri, te-am zărit fără să te văd, te-am auzit fără să te văd, te-am simţit ….fără să te văd. Ce-o fi asta? N-o mai fi văzul important?  Nu, nu-mi răspunde. Ştiu ce e şi nu vreau să capete forma cuvintelor. Îmi vine să plâng fără motiv, tot aşa cum îmi vine să râd fără aparent-motiv. Şi ştii, doar, că asta mă ţine de ani întregi! Citeam pe Agatha şi spunea ea un lucru dureros de adevărat. Ia, să-l caut…. Zicea: ”să ai o astfel de pasiune pentru cineva, care să dureze toată viaţa, e un privilegiu rar, indiferent de preţul pe care îl plăteşti.”

Mi te imaginez, dând timpul înapoi. Nimic nu s-a schimbat. Apoi îmi sare gândul la David şi la Batşeba….şi mă întreb ”de ce nu?”

Tablou clinic

Oare cum o fi să te trezeşti înconjurat de şobolani? Cu dinţii mari, lăsaţi peste buza inferioară, în disperarea încleştării. Cu balele curgând în urma otrăvii, cu ochii înceţoşaţi de ură? Te trezeşti brusc, din cauza mirosului şi-a lăbuţelor lor reci pe faţa obosită de somn. Te apucă scârba şi vrei să te înghesui în cel mai întunecos ungher, dar şi acolo te aşteaptă. Şi nu-s drăguţi ca Firmin sau Remy, şi nici ca grăsuneii ăia de Guineea. Sunt soioşi, pline de spume, abili din cauza fricii, cu maţele lungi şi apendicele plin de mizerii, orbi şi goi din pântecele mamei lor. Oribili! Plin de putori şi mustind de miasme. Cum ar mai fi ca trezirea să aibă mai multe episoade, iar decorul să se schimbe de fiecare dată? Certăreţi şi aduşi de spate. Cu brânză în colţul gurii şi cu dinţii imposibil de murdari. Mişună, aduşi de spate, pe la poalele stăpânilor pentru un boţ de mâncare, pentru aprecieri dau din coada aia lungă, iar rânjetul este arborat de fiecare dată când le sunt recunoscute mizeriile. Femele şi masculi, cu prinţipii moştenite de la babele din sat, crescuţi în camere întunecoase în care singurele realităţi erau umbrele de pe pereţi, şi ele privite prin ochelarii de la caii morţi de muşcăturile lor. Femele bătrânicioase înainte de vreme, cu frici de măriri, cu visurile scurtate de voia celui mai mare din haită, cu mintea băgată în cutie şi uitată în arhivare. Cu masculi libidinoşi, în blănuri mulate, spoiţi pe faţă cu sucul stăpânilor. Pastile de bilă la greu şi ceaiuri amare. Apoi dotări aprige cu bâte şi lanţuri, cu otrăvuri subtile şi răngi lungi. Am plecat din ianuarie la zdrobit de capete de şobolani. Cum apar, cum îl pocnesc fără milă. Strâng sufletul în batistă, iau un tonic şi pac! Fac deratizare şi scap de toate rozătoarele de trup uman, de suflet de copil, de bun simţ şi de certitudini. M-am angajat la eradicare, deratizare, dezinfecţie, la spălarea dejecţiilor, la ţintuirea lor în ţepuşe. Şi ce dacă sar maţele lor pe mine sau calc în fecalele lor otrăvite? Nu se poate să omori moştri şi să scapi fără zgârieturi! Hallelujah

Găsit pisic, numit Norocel!- a fost adoptat…de mine! :)

El e Norocel. Botezat aşa de Rodi, pentru că a fost găsit miraculos…în viaţă!

Povestea începe cam aşa:

Mergeam spre casă, eram la C.A.Rosetti. Pe 8 august 2012, să tot fi fost ora 13 şi ceva…căldură mare, cât să nu vrei să fii în stradă. Asta e, eu eram! Înainte să traversez conştiincios- că veneam de la Biserica Scaune, am văzut o sacoşă de pânză mişcânde-se! Sunt tare curioasă- iertată să fiu, aşa că am controlat sacoşa pentru a vedea ce e acolo. Puteam da de-un şobolan? Posibil, dar nu contează! Era ceva, abia mi-am dat seama ce e! O arătare, care semăna a pisică, dar putea fi orice, la cei 10 cm. pe care-i avea. Am stat pe gânduri, nu ştiam de să fac, ba chiar l-am stropit puţin cu apă- credeam că-l mai revigorez, am intrat într-un magazin pe-aproape pentru a lua lapte- m-am răzgândit, iar nu ştiam ce să fac…., în cele din urmă am intrat din nou în magazin şi am cerut o cutie mică. Patronul magazinului- Dumnezeu să-l aibă-n pază, mi-a dat o cutie de Tuborg şi o cârpă neagră de mătase- ca să-i fie cald(spunând că ‘orice pentru animale’- dragul de el!) şi am plecat spre casă. Credeam că nu mai ajung. Puiul sugea în gol, mi-era teamă să nu moară! Am ajuns la veterinar. A declarat: 85 de gr., a 2-a zi de viaţă, trebuie hrănit artificial, cu o formulă specială. Cum n-am avut bani(atunci) pt acea formulă, am decis o formulă arhaică- sugerată de medic. Îl hrănesc pe mână- picur lapte pe mână şi el suge cu zor( cu seringa nu am reuşit, şi am aflat că nu e bine, iar biberon special n-am găsit atunci), din 3 în 3 ore. E pus în cutia lui, cu o sticlă cu apă caldă, sub cârpă… o lampă încălzeşte o parte a cutiei şi un ceas ticăie- imitând inima mamei în afara cutiei. Vreau să trăiască! Îl fac măricel, apoi vreau să-l adoptaţi, dacă e cu putinţă. Nu pot ţine alt pisic, Muşeţel face toată ‘treaba’, ajung curând să am mai mulţi pisici decât camere! Aşa că, daţi şi voi sfoară în ţară, apoi anunţaţi-mă! Vă mulţumesc în numele lui Norocel! Dumnezeu să vă dea gândul cel bun! Promit poze, cât de curând, cu evoluţia lui Norocel!

Later edit: vizită la medic- 9 aug.2012; părerea veterinarului: are, gândăcelu’ ăsta o poftă de viaţă!!! Papă bine(i-am luat biberon special, 8 ml la 2 ore) şi urlă de foame- parcă-l tai! Recuperează, Norocel! Cu masaj, sticlă caldă, şters la fiecare masă, alintat sper să se facă măricel şi să-l adopte un om cu inimă mare, aşa ca Norocel! Mai dau de veste! 🙂

Later edit( 12 aug.): Norocel papă ca un purcel! Are 115 gr. 🙂

Later edit( 18 aug.): Norocel are 12 zile şi 187 de gr. 😛

Dovada?

Later edit: 20 aug.(15 zile şi 205 gr.)

Later edit(27 aug.- 22 de zile): Norocel, din ce în ce mai mare 🙂

Later edit(7 sept. 2012)- mda, sunt motănel de soi, unul de o lună şi o zi! Pap cu poftă, fac burtica mare, dorm tot pe sticluţa caldă, nu o mai trezesc pe Rodi noaptea, am început să pap şi bobiţe în lapte, îmi iau vitaminele zilnic, nenea doctoru’ a zis că-s măricel şi frumuşel- aşa că, să n-aud comentarii!, după fiecare masă îmi fac plimbarea de 30-40 de min. prin casă(recunosc, nu-mi mai place toată ziua în cutie, şi aşa stau toată noaptea), cu Muşeţel mă am foarte bine- e ciudat de bun cu mine: mă linge, face tumbe cu mine, mă mângâie, îmi muşcă coada, îmi dă cu laba în cap şi fuge, îmi muşcă urechile…eh, ce mai, e un dulce! Mie mi-e bine şi-o apăr pe Rodi cu pupături de toţi aceia care o gratulează cu replici ca astea: ‘eşti nebună’, ‘deh, dacă ai timp’, ‘dacă îţi place să ai păr prin toată casa şi să pută a animale, ca-n menajerie’ şi altele care mai de care, pe care încerc să le uit, că-s complicate tare. Mai ales că, Rodi e tare mâhnită zilele astea- nu ştiu cum s-o împac. Asta pentru că, zilele trecute mi-a povestit că în drum spre casă a văzut un tânăr- care nu părea deloc criminal, care a aruncat dincolo de gardul unui bloc o pisică. Aceasta era proaspăt mămică- avea burta lăsată şi mergea greu cu lăbuţele din spate. A lăsat-o acolo, iar ea- nedumerită a aşteptat cca. 10 minute până să se mişte din poziţia în care a fost lăsată.  O fi înţeles pisica de ce a făcut stăpânul ei asta? Că eu nu, nici Rodi- şi nu vom înţelege niciodată. Rodi n-a mai văzut ce s-a întâmplat după aceea, nu a mai rezistat, mai ales că nu mai avea loc şi pentru ea în casă. Noaptea aceea am văzut lumina până târziu…. Voi să nu faceţi aşa, vă roagă Norocel!

Eu aşa arăt acum. Voi, sper că sunteţi bine!

Later edit: Nici nu mai ştiu cât cântăreşte, Norocel- n-am mai făcut-o de ceva vreme! Cert e că a crescut! A trecut pe papa umed şi crănţănele, laptele îl acceptă din ce în ce mai puţin. Doarme bine, chiar foarte bine şi se joacă ca un…motan mare! :)))) Ce e cel mai cel e că la 1 lună şi 2 săptămâni face deja singur la litieră- adică merge singur, din orice colţ ar casei ar pleca…. Bun băiat, Norocel! Iar relaţia lui cu Muşeţel e minunată- se au ca fraţii! Deja au început turele prin casă: trop-trop Muşeţel, lipa-lipa- dar repede, Norocel! Să mă vedeţi cum stau şi-i urmăresc, distrându-mă copios… 🙂 Ah, cât despre cutia în care şedea la începuturi, doarme doar seara, dacă e pus de mine lângă sticluţa caldă…altfel, iese singur, escaladând orice suprafaţă verticală! :))))

Cum fugeam de soare în 15 paşi- insula mea, R(3)…

Insula mea, R(2)

Insula mea, R(1)

Cultură urbană-Paris(7)