Messe(‘nger

Orice naştere are parte de-o moarte! Ori început se încheie undeva…într-un sfârşit. Da, lucrurile se consumă, se uzează… Dacă ai început ceva, duci la sfârşit, dacă nu-ţi mai convine, sau dacă ăsta era scopul(vezi treburile bine făcute, transformate în…artă). Hm…aiurea!

Chestia cu sfârşitul e posibilă cănd: asta vrei, aşa decide ”soarta”, oricum altceva n-ar fi ieşit…

Însă, când nu închei, când îl laşi pe celălalt să facă onorurile, ce poate însemna? Nu poţi? Mai e ceva la mijloc? Nu s-a terminat încă? Sau, mai ştii, nu ai început tu de ce s-o închei tu…s-o facă celălalt…e mai curat aşa!

Nu, nu visez. Nu mai visez nici când dorm. Sunt într-o perioadă de gaură neagră. Intru în somn şi ies pe lumină, neştiind unde am fost timpul ăsta, sau netimpul ăsta… Mă zbat într-o letargie a morţii. Mă mir că oamenilor nu le e frică să adoarmă. N-ai nicio certitudine că te mai trezeşti…şi cu toate astea oamenii urlă după certitudini….în timpul zilei, să fim înţeleşi!

Cât despre restul, treaba mea ce-mi imaginez, nu? Tu vezi-ţi de ale tale, tot spui că ai trecut peste. E bine că ai avut partea ta de pod, eu am înotat! De ce te preocupă visele mele, aşteptările mele, dacă ai renunţat? Ce fel de grijă e asta?

Grija se manifestă doar dacă iubeşti…

P.S: n-am transformat blogul în messenger, e doar ferpar…

Anunțuri

A fost să fie şi 5

Se împlinesc 5 ani. Cine-ar fi crezut că rezistă viaţa-n mine atâta? Pe unde eşti? Ce mai faci? Totul a fost atât de ”brusc” şi de pentru ”totdeauna”. Unde mi-e veşnicia promisă? Unde sunt cuvintele? De ce n-au format ele povestea? Ciudat ar fi dacă,….orice-aş face aştept?

Oh, prea multe întrebări. S-au făcut 8…aşa ca veşnicia-mi întoarsă pe dos….

În rest, totul e la fel…de puternic şi de…viu!

însingurarea gestului

numai să ai dispoziţia necesară şi…cuvintele curg poveste! mai ieri, în metrou, toţi oamenii erau acaparaţi de ecranele luminoase ale lumii undelor. pe faţa lor nu se citea nicio emoţie. e clar, niciun mesaj de dragoste, nicio bucurie, nicio durere, doar…obişnuinţă. primisem un apel, cândva. am verificat de la cine e…deci putea aştepta. l-am pus repede în buzunar şi mi-am luat poziţia de observator.

era să nu cobor la staţia mea. mă absorbiseră cu totul gesturile lor mecanice, lipsa luminii din priviri şi feţele fără sentimente.

nu mai e forfota aia, din trecut, în metrou. gălăgie, râsete, voioşie, ţipete. toate au fost absorbite de ecranele luminoase.

îmi lipsesc oamenii…

mânca-o-ar norii s-o mănânce

priveam cerul turbat de azi. turbat de-o prea frumoasă răzmeriţă de vată. în urechi îmi răsunau cuvinte vrăjmaşe. mă condamnau pentru fiecare…secundă trăită. şi mai trecea un nor. cu ochii pe cer, mereu în urma norilor, era să mă-mpiedic. dar nu, nu mă lăsau vorbele, care-mi îndeseau în auz tot felul de comparaţii. pielea mi s-a făcut de găină. să aibă dreptate? prea le zice cu patimă! nu te-ai fi aşteptat de la o fiinţă atât de….cum zice ea. m-am scuturat de gânduri şi-am prins un nor. l-am încălecat şi dusă am fost. a rămas vorbind cuiva, în urma mea….nu ştiu ce-a rămas.

what happened here?

Ai simţit vreodată îndoiala urcând pe vene până-n gât, umflându-l, făcând să vibreze coarda-n urlet mut? Să pocnească ochii-n lacrimi şi să ai o durere de tăiere-n stomac? Să ai pulsul unei maşini la turaţie maximă şi nu poţi respira de teamă ca nu cumva, cineva să oprească lumina şi să mori?

Să vrei să faci ceva, s-o arunci peste cap şi să faci incantanţii fricii ce-a intrat în vene, invers mersului sângelui şi-a răcit picioare? Să dai de pământ cu mâinile care tremură şi să faci din ele pietre pentru propria ţeastă care judecă anormal?

S-a întâmplat vreodată să nu mai judeci normal, să pierzi repere, să ţi se întunece raţiunea, să nu mai cauţi ieşirea nici dacă e în faţa ta?

Ţi s-a întâmplat ceva din toate astea?

Dacă da, atunci înţelegi de ce, din păcate, mintea şi sufletul nu trăiesc situaţia simultan!

Am fost eu neînsămi, pentru atâtea momente, am pierdut speranţa cu aceeaşi repeziciune cu care am recăpătat-o pe mai nimic. Am trăit un iad conştient, pe zi, în mişcare, de faţă cu alţii- nimeni neînţelegând ce se petrecea dincolo de epiderma ce refuza să facă grimasele durerii. Să ţii totul în tine, pentru că nu eşti obişnuit cu spectatori, e un iad de neînchipuit.

Dacă reuşeşti să convingi somnul să vină…oricât de puţin ar sta…eşti salvat!

Dacă ai simţit asta, înseamnă că ştii că îndoiala te ia cu rău de la stomac şi îndoaie situaţia până la dispariţia verticalităţii. Te fac mic, umil, împăturit, pliat, şifonează, colţureşte, urâţeşte… Te îndeamnă, cu obiecte contondente în coastă, să pui întrebări şi să aştepţi răspunsuri. Orice, dar nu întreba! S-ar putea să primeşti răspunsurile, pe alea pe care nu le doreşti…

Intuiţia? Zero barat! E exact ce crezi!

Să dea Dumnezeu să nu (mai) simţi niciodată ÎNDOIALA!

Doubt by jk0921

de vreme ninsă

Când ninge am pielea de găină. Nu, nu de frig, de fierbinţeală. Arde-un foc în mine, cred că-i soba în care cad darurile Moşului. Se aud colinde dincolo de piele. I-o ‘ntreagă lume dincolo. Câteodată mă mir, uitându-mă în jur, cum oamenii nu observă nimic. Cum nu se apropie cu urechile de pielea mea. Cum nu ciocăne, ca să vadă cine-i dincolo de…mine?! Ciudat, oamenii trec indiferenţi, iar în mine-i totul o vâlvătaie. Nu, nu aud voci, sau dacă le aud, ele nu-mi vorbesc. Nu mi se adresează niciodată. Au ceva de spus celorlalţi, dar ei sunt surzi.

Cum pot trece pe lângă mine, fără să sesizeze nimic? Cândva, nu ştiu când, se va întâmpla ceva. Mă voi sparge-n mii de bucăţi. Sau, nu, lumea de dincolo de piele va ieşi aici. Sau nu, cineva va auzi ce se întâmplă în mine şi mă va diseca, dând drumul interiorului meu, eu…dispărând…

Post-Oniric

E târziu.

Dacă m-ai vedea pe stradă, m-ai recunoaşte?

Te-ai opri, dacă te-aş striga?

M-ai privi, dacă te-aş vedea?

De visat, poate nu mă mai visezi.

Dar de gândit, ştiu că te mai gândeşti la mine…