aziamzâmbitlagândulcăeştiatâtdeaproapeîncâtnutevăd

A fost astăzi o zi?!!! Una dintre acelea pe care nu le vreau încheiate…Mi-am împachetat picioarele şi-am dat drumul aripilor, pentru km întregi. Cu privirea-n trecători, călcând prin noroaie fără să mă murdăresc, abia atingând asfaltul, cu toate stopurile pe….verde.

Un cer de toamnă, îmbrăcăminte de primăvară, în suflet vară! Şi muzică în aer…Parcă timpul se pregătea de ceva!!!

N-am simţit oboseala. Au fost, cu toate ocolurile, 8.25 km. Prea puţin!

O zi ca asta e o zi de mers pe jos, ca să las în aer părţi din mine, fâşii, să plece toate fantomele, să mă dezintegrez rămânând doar eu….

Anunțuri

because

Undeva bate o pendulă timpul exact de când…timpul a stat(13.16)….Au trecut atâtea zile de 13, atâtea ore, atâtea luni, atâţia ani…

La un calcul pe fugă, am adunat 4 ani, 9 luni şi 16 zile. Cum e posibil să fi trecut atât? Cum e posibil să fi supravieţuit atât? Cum e posibil să pot respira, să pot dormi, să pot mânca, să pot trăi? Mă refer la cantitate….

”Această lună să fie pentru voi începutul lunilor”(Exod 12,2)

Când ieşi ”din ceva”, pentru a intra ”în altceva”, timpul nu mai are importanţa ştiută. Nu-l mai simţi ca altădată, leneş şi impasibil. Presează , intimidează, angoasează…

Stai pregătit, gata de plecare, cu sandaua încheiată, cu pâinea nedospită(bine, dospită, dar în grabă) şi cu gura plină, pe picior de plecare.

Unde pleci suflete? Cine-ţi deschide ţie marea, în lipsa toiagului?

Dar, parcă toate grijile se suspendă, indefinit. Ştii ceva, pentru că ceva se va întâmpla. nici nu ştii cum şi până când, dar ştii că-i acolo, gata să se întâmple.

Graba cu care se precipită viitorul să devină prezent îţi dă siguranţa că nu ai rămas înţepenit. În ce? În habar n-am cum s-o denumesc cu voce tare…

Începutul timpului e ”pe grabă”, mai mereu! Aşa că, mă grăbesc, am uşa însemnată şi îngerul stă gata să treacă pe deasupra….

how unfair…

Îmi ocup timpul ca să nu pară că lipseşti. Hm, i-auzi la mine…”ocup timpul”, de parcă aş putea acoperi imperii cu pasul, sau aş putea cuprinde în privire tot cerul… Zidesc, ca să am ce privi năruindu-se mâine. Azi un zâmbet, mâine e năruit de un nor, ca mai apoi să dea perdeaua la o parte, un simplu cuvânt.

Cică somnul mult e semn de depresie. Dar nu se ştie dacă după o oboseală cumplită, sau după o perioadă….oarecare. Ascult melodia asta şi mă simt în centrul Pământului, iar lumea se învârte în jurul meu până dispare ca formă, ca însemnătate, ca….existenţă, până nimicul îmi ia locul. Între timp, piele de găină şi urechi ciulite.

Levitaţia e inerentă. Muzica se aude din ce în ce mai tare. Apoi, brusc….tăcere!

Îmi ocup timpul să nu pară gol de sensuri. Primenesc nimicul ca să pară…ceva. Ce, nu stiu eu că dacă lustruiesc arama, tot n-o fac aur?!

Dacă apare ceva în colţul ochilor, a nu se confunda cu lacrimile. E vântul care întărătă umorile!

Numa’ că argintul lustruit, din când în când, pare oglindă….în care-ţi pierzi numele şi timpul şi ocuparea şi legăturile şi nimic nu mai contează; iar ochii ce mă privesc adânciţi în orbite, nu mai sunt ai mei, sunt de argint lustruit, sunt de dincolo şi vin din adâncuri….

Sunt timpuri în care nici nu-mi mai vorbesc. Sunt prezenturi în care opresc toate trecuturile….

Îmi ocup timpul, să pară că nu-mi lipseşti. Teatrul Mundi e prea ocupat să verifice distribuţia. Nu lipseşte nimeni!!!- se strigă din culise. Numai că-mi lipseşti mie, iar dacă stau bine să mă gândesc…..nici eu nu mai sunt! Oare cum trebuie să explic lipsa lipsei?

puterea cuvântului

Nu luaţi niciodată decizii înainte de …cuvânt! Aşa e, dacă deschid gura, pot muri! Dar pe unde iese aerul, poate şi intra!

what happened here?

Ai simţit vreodată îndoiala urcând pe vene până-n gât, umflându-l, făcând să vibreze coarda-n urlet mut? Să pocnească ochii-n lacrimi şi să ai o durere de tăiere-n stomac? Să ai pulsul unei maşini la turaţie maximă şi nu poţi respira de teamă ca nu cumva, cineva să oprească lumina şi să mori?

Să vrei să faci ceva, s-o arunci peste cap şi să faci incantanţii fricii ce-a intrat în vene, invers mersului sângelui şi-a răcit picioare? Să dai de pământ cu mâinile care tremură şi să faci din ele pietre pentru propria ţeastă care judecă anormal?

S-a întâmplat vreodată să nu mai judeci normal, să pierzi repere, să ţi se întunece raţiunea, să nu mai cauţi ieşirea nici dacă e în faţa ta?

Ţi s-a întâmplat ceva din toate astea?

Dacă da, atunci înţelegi de ce, din păcate, mintea şi sufletul nu trăiesc situaţia simultan!

Am fost eu neînsămi, pentru atâtea momente, am pierdut speranţa cu aceeaşi repeziciune cu care am recăpătat-o pe mai nimic. Am trăit un iad conştient, pe zi, în mişcare, de faţă cu alţii- nimeni neînţelegând ce se petrecea dincolo de epiderma ce refuza să facă grimasele durerii. Să ţii totul în tine, pentru că nu eşti obişnuit cu spectatori, e un iad de neînchipuit.

Dacă reuşeşti să convingi somnul să vină…oricât de puţin ar sta…eşti salvat!

Dacă ai simţit asta, înseamnă că ştii că îndoiala te ia cu rău de la stomac şi îndoaie situaţia până la dispariţia verticalităţii. Te fac mic, umil, împăturit, pliat, şifonează, colţureşte, urâţeşte… Te îndeamnă, cu obiecte contondente în coastă, să pui întrebări şi să aştepţi răspunsuri. Orice, dar nu întreba! S-ar putea să primeşti răspunsurile, pe alea pe care nu le doreşti…

Intuiţia? Zero barat! E exact ce crezi!

Să dea Dumnezeu să nu (mai) simţi niciodată ÎNDOIALA!

Doubt by jk0921