gnoze

uneori nici hârtia nu suportă gândul….

Anunțuri

suntem UNA

cuvintele ne trăiesc pe toți. intră dintr-o gură-n altă ureche, până sunt rostite și auzite de toți.

stările care-au trecut pe la tine, au poposit și pe la mine și-au făcut ocol lumea-ntreagă. nimeni n-a scăpat netrăit.

gândurile avute de mine, le-ai avut și tu, și mulți înaintea noastră. n-a scăpat nimeni din malaxorul minții.

problema e decalajul! când unul crede, altul renunță, când unul speră, altul neagă, când unul e, altul nu e.

aș modifica schemele, aș umbla la parametri, de-aș nimeri exact…

 

pentru că mă ştii plângând…

Bine, eu am ”lob de roman”! 😛

Gânduri cu destinaţie (im)precisă!

Ştia foarte bine care-i este locul. Locul cela din dos, întunecat şi fără suflet, în care mai mereu ploua cu gânduri negre şi cu tăiş de cuţit. Şi el, fără să vrea, tot acolo a trimis-o. N-avea de unde şti că o trimite la moarte- aia lentă, care se numeşte ”boala de moarte”- deznădejdea. A trecut ceva de când a lăsat-o acolo. Nu a mai primit apă, mâncare sau vreo rază de lumină, poate doar o dată sau de două ori. În rest nimic. Iar nimicul doare, căci ia forma de gol, iar golul doare prin dilatare. Cine a simţit vreodată un gol în stomac, care se dilată şi apasă coastele pentru a-şi face loc, mă înţelege cât şi cum doare. În poziţie chircită, cu ochii închişi, pentru a mai păstra încă viaţa în ea, pentru a mai păstra culorile de atunci, ea încă spera. Îi mai rămăsese filmul. Avea multe pelicule în minte, cele mai multe cu el.

În faţa ei, un perete negru se întindea din susul nevăzut până la picioarele ei. Aşa, cu ochii închişi, rula pe perete toate imaginile care-o mai ţineau în viaţă. Acolo, îi şi scria. Ah, nu vă gândiţi c-a primit răspuns. Cine să vadă în întuneric? Câteodată nici ea nu mai ştia ce scrie. Rândurile erau unele peste altele, cuvintele se îmbârligau, sensurile se dublau uneori, şi ce spunea o dată, părea de două ori. Nu era nimeni prin preajmă să-i corecteze simţirile, să-i tragă linii, să-i facă de ruşine gramatica. Nici măcar nu era nevoie să şteargă ceva. Peretele, cât era de lung, nu se termina niciodată- degeaba spera ea că scriind tot peretele, casa se învârte şi ajunge la ferestre! Nu, aşa ceva se întâmplă doar în basmele în care i s-a interzis să mai creadă.

De unde ştiu toate astea? Nici eu nu sunt sigură. Cred că am visat-o, de cele mai multe ori, în nopţile ploiase, când picioarele reci mă trimiteau în ungherele întunecate ale colţului ei. Parcă mă chema. Vremea tristă de afară era de fapt durerea ei. El, în tot acest timp era departe. Ba, chiar a avertizat-o: nu mai scrie pe perete(ştia că avea să facă asta), n-am să citesc!

Ieri, ea, m-a chemat din nou! A plâns cerul cu pietre de gheaţă, iar noaptea am fost din nou la ea. În veşnicul ei ungher, fără s-o pot vedea pe deplin, am întrezărit un zâmbet. În suflet mi-a crescut speranţa, ca un copac în pustie. Mi-a spus: l-am văzut! Era palid, avea nişte cearcăne cât roata carului şi ţinea o fetiţă în braţe. Nu, nu era a lui, dacă asta vrei să mă întrebi. Zâmbea, pe cât de trist părea. Îi dispăruse viaţa din piele. Parcă trăia artificial. Nu, nu l-am bătut pe umăr să-i spun de prezenţa mea. Nu cred că aş fi ştiut ce să-i spun, cum să reacţionez, şi mai presus de toate…mă temeam de reacţia lui. Nici păr nu mai avea ca odinioară şi era slab…Dar, măcar, zâmbea!

Dintr-o dată, bucuria ei a fost şi a mea! Dar, cum să-l conving să-i dea un semn de viaţă? Ziua a trecut şi iată-mă din nou, noaptea. Mi-am dat seama, îi dăduse deja semn de viaţă, îl văzuse….

 

 

(fragment dintr-o posibilă viaţă)

Când mă prefac că nu ştiu răspunsurile…

Cândva îţi scriam poezii, cândva credeam că tot ce-ţi spun e poezie, cândva credeam în mine… Nu mai îndrăznesc de multă vreme să îmbârlig cuvintele-n poeme, de rime nici c-a fost vorba vreodată…Cel mai bine e să te îndemn să o citeşti pe Maskirovka! Exact aşa sunt …când sunt îndrăgostită! Căci sunt…

Unii ştiu mai bine ce simt. Se pare, că dinafară, lucrurile se văd mai bine…

10 e numărul meu!

Doamne, ea îmi ia stările şi potriveşte cuvintele. Mă simt trăită de ea. Urmărită-n vise şi-n gânduri. Ce aproape mi se pare un om de departe… Ea nu ştie cât o iubesc şi nici să nu-i spuneţi…n-aş şti să-i explic!