Anul trecut, mâine…

La întrebarea cotidiană ‘ce mai faci?’ nu mai vreau să răspund. Mă lovesc de mâinile oamenilor, mă zgârie privirile lor, ideile lor îmi deschid nasturii cămăşii, dorinţele lor mă agasează. Te întreabă lucruri pe care nu le folosesc şi care ajung deşeuri imediat cum s-au născut, pentru a le satisface curiozitatea. Tăcerea nu o vrea nimeni, nici ambalată-  nici goală, nici devreme – nici la timp, niciodată acolo unde ei întreabă. La ce bun să te dezbraci în faţa copitatelor, ca mai apoi să te laşi rumegat, regurgitat şi mistuit lent? Nu, de acum  întrebările se triază după ce-mi pun ochiul pe sănătatea mintală a hainei purtătoare de creier. Ocolesc feroce strângătorii de diplome, ăia au o bubă mare în occipital şi văd aiurea realitatea! Auzi la ei, mai că am ajuns ca o maimuţă dezbrăcată în intersecţie, la care se holbează neruşinat nenea cu paleta. Mereu mă gândesc la maimuţa din intersecţie ca şi cum n-ar fi ‘eu’, ci oricine altcineva cu simţul omorului după umor, după orice altceva ar însemna normalitate. Am pierdut baremele după care se corectează nivelul optim, cred c-am pierdut şi contactul cu tot ce însemna umanitatea. Dar chiar a venit vremea să mă tupilez în spatele copitatelor lor şi să mă hlizez şi să mă prostesc tare, am să joc chiar şi piese de teatru- de preferat cele scrise de ei. Când mă voi sătura, am să trec în faţa lor şi am să-i demontez pe bucăţi şi am să-i închid în propria piele. Îmi propun să încep toate acestea de…anul trecut, mâine!


deh, fiecare cu plăcerea lui….

E clar, nu suport activitate dincolo de fereastră! Păi ce, prea multă mişcare prin copaci! Îmi ameţiţi visele şi-mi provocaţi spasme stomacale, nici bolul nu-l mai văd unde e! Am să miorlăi o dată la Rodi, poate vă vine ea de hac,… păsărilor!

După atâta agitaţie, după ce spală Rodi vasele, mă mai odihnesc şi eu un pic…. Nu mai pot, pur şi simplu sunt epuizat, trebuie să supervizez totul! Voi vă faceţi că nu vedeţi, ştiu că mă judecaţi…că păr de mâţă peste tot, că în bucătărie nu se cade, că ar trebui să am puţină jenă, că destul mă răsfaţă…dar ce ştiţi voi ce-i dragostea? Face mereu din imposibil, un absolut posibil! Ne mai miorlăim noi…

Copilărim, copilim, colorim…

Leapşă furată de la Ora, şi nu oricare, Ora 25– că cele trecute de 24 sunt adevărate… Copilărim cât putem, bucurăm simţul stingher al lenei şi construim citadele în jurul  zilelor când, nefăcând nimic, clădeam lumi întregi! Dar din dar se face Rai, dar şi când furi răsad de floare se face grădină…parcă aşa era! Să purced…

1.Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Mie mi se spunea Rodi, apoi mult mai târziu Luna! Să mă urmărească nicidecum, să nu mai spun de traumatizat… nu cunoşteam cuvântul!

2. Care este cea mai veche amintire?

Trei ani, la grădi! Prima zi, traumatizantă. Relaţiile cu băieţii puse  pe răboj… mult prea frumos din ziua a doua. Grădi de protocol, Dumnezeu să-l aibă în pază dincolo pe unchiu’, care-mi facilitase loc bun şi minunat pentru pitica lu’ tata!

3. Dar cea mai frumoasă?

Cea mai frumoasă? Poate mirosurile din bucătăria mamei, sau a grădiniţei-prăjituri şi minunăţii, copturi şi zemuri aburinde… Pe lângă astea mai erau cofetăriile prin care-l plimbam pe tata, încărcat săracu’, cu ursul mare, vioara şi ghizdanul de şcoală. Apoi, cum mă cuibăream lângă mama în pat, la amiază, când mama obosită trăgea un pui de somn de juma de oră. Sau, de ce nu, alergatul cu câinii pe afară, derdeluşul care mă uda până la piele sau  culesul de corcoduşe din ‘curtea intersiză’ a grădiniţei cu număr necunoscut- al cărei gard îl escaladam cu  mare inconştienţă!

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Animalele ‘mele’ de companie erau mereu ale altora. Îmi ţineau companie cât omul dorea, celălalt, apoi erau în compania altora. Preţ de câteva minute sau ore, eram prieteni buni! Şi ce ne mai iubeam, şi ce ne mai duceam dorul după…

5.Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Habar nu am. Purtam ochelari şi toţi se interesau dacă am voie de la părinţi să alerg sau să joc ‘castel’. La câte perechi de ochelari am spart şi mi s-au spart, cred că mi se dădea voie… Vecinii? Habar nu am şi nici dacă îmi păsa… Fix azi am aflat de ce o prietenie din copilărie cu o fată înaltă şi zveltă-pe atunci, s-a terminat brusc…. Aşa că nu-mi prea păsa! Eram eu, şi din când în când-dureros şi aproape apos- , mă puneam în locul celorlalţi!

Leapşa nu merge mai departe, sare la cine vrea să aducă amintirile aici, să ne bucurăm şi noi…..

Acum o poză neclară, din păcate, cu mine şi cu tata! Aveam părul de morcov şi nu-mi plăcea să mi se facă poze…

Vis de crai-nou

Visul de azi-noapte a fost atât de real, încât m-am chinuit la trezire să-mi dau seama dacă s-a întâmplat sau nu. Erai acolo şi era şi el, cel care apărându-te, ne distanţa… Mirosea în aer a parfum, a pian şi-a şedere pe jos la o tacla. Erau şi alţii, dar formau alt peisaj. Mie-mi pulsa carotida, mâinile îmi erau reci şi-mi tremurau, tangenţa era minimă. Tu, tot aşa, nu foloseai pronumele nehotărât şi te mirai de prezent. A fost un vis din care am vrut să mă trezesc… şi, m-am trezit!

de visat în scris

În mână am un zmeu şi am început să scriu bazaconii. Am trecut de faza în care nu concepeam existenţa unor fete care să semene atât de mult cu mine- încât să împărţim aceleaşi iubiri, şi care să fie exact la locul şi momentul din visul cu pricina. Pe aceeaşi canapea, având aproape-ochelarii mei-luaţi probabil din ultima vizită la acelaşi oculist. Poate că doar melodiile s-au schimbat şi un pic moda. Nu preferă ca mine moda nebună, a culorilor care dansează pe trup şi încâlcesc mintea, robind-o. Nu, doar două culori cel mult-lipsă de imaginaţie, e clar! În rest registrul e acelaşi, parcă-aş fi în două locuri în acelaşi timp, numai că-l cheltui doar într-o parte. Am părul răvăşit, mult mai scurt decât în partea în care nu locuiesc. Miros a parfum ce nu-mi aparţine şi mănânc tarte în bucăţele mici cât unghia.  Cum spuneam, scriu bazaconii şi am reacţii întârziate. Mă cheamă altfel, dar  am nimerit cam aceleaşi litere. Cam… aceleaşi. Era un vis, iar gresia avea tot culoarea aceea, iar fotoliile erau joase, iar parchetul lipsea, cum lipseam şi eu, cum şi eu altădată eram…

În miezul târziu al nopţii

Se ia o situaţie absolut banală. Se întoarce pe toate feţele pentru a se vedea câte cusături prezintă. Se scutură de nazuri şi de posibile pete de conjunctură şi se aduce în starea iniţială. Pe cât de posibil e iniţialul, după atât conţinut. Se scoate cea mai bună lumină din sertarul cu bunătăţi. Şi se presară peste ea, măcar cât se observă defecţiunile. Maşinile sunt defecte, aşa că totul se face manual. Timp ia cât de-o gustare amară cu o felie de lămâie. De ceai nu e timp, cu diureza nu e de glumit. După anamneză, se iau decizii. Scurte, fără pripă, cât mai tăiaose. Tăietură fină, loc lăsat curat, vindecare rapidă. Banalitatea de început s-a arătat chiar inteligentă. Îmi joacă feste cuvintele astea încâlcite. Aş complica situaţia cu şnaps, dar nu se mai potriveşte cu nimic. În situaţia asta, ar fi nevoie de mai mult de 3 ore de somn. Nu, nu mă descurc cu situaţiiile astea banale, mie daţi-mi artilerie grea, e singura cu care încă mă trăiesc.

Duhul vorbelor (17)

‘Fără îndoială, a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a cunoaşte în acelaşi timp îndepărtarea de Dumnezeu, şi durerea, şi uscăciunea unei inimi neliniştite; dar nu şi pierderea prezenţei. Numai noi nu suntem acolo totdeauna.’ (Martin Buber, Eu şi Tu)