Eu am crescut şi nimic nu mă mai cuprinde…

Nimic nu mai e ce-a fost?! E pământul mult prea mic. Păi, Doamne, cât de mare era harta pământului desfăşurat, în copilăria mea?!!! Unde e restul? Cum timpul dispare înainte de a-l consuma, spaţiul se micorează, distanţele se scurtează, aerul nu ne mai ajunge la toţi, munţii nu mai au prăpastii aşa de adânci, nici întunericul nu-mi mai provoacă atâta frică, nici altele…la fel de măreţe în simplitatea lor…. Unde s-au dus toate? Ştii cât mă ţinea o plăcere? Bine, cam cât acum…Dar plăcerea pantofilor celor noi era aşa de mare că mă purta pe tălpi ani de zile…şi-mi mai creşteau şi picioarele. De ce-s făcute lucrurile să dureze puţin? Unde-s meşterii ăia măiaştrii care-ţi promiteau luna de pe cer şi-ţi dădeau exact ce doreai? Unde-mi eşti tu, cel care ai dispărut într-o lume atât de mică? Da…pământul era atât de mare, că abia puteam să-l cuprind cu gândul, sau cu rigla pe harta mea cu pământul secţionat transversal. Acum îl cuprind cu câteva zboruri de păsări de metal, cu puţină odihnă între ele. Visele, ce mai durează- dar unde să le depozitez, într-o lume atât de mică?

 

…neam de cârtiţă!

Din când în când poposesc într-un muşuroi de furnici. Ah, eu doar cercetez, nu locuiesc acolo. Puţin din umbră, puţin din interior, pun cap la cap şi termin proiectul început acum mult timp în urmă. Pe baza observaţiilor din ultima perioadă, aş putea să notez câte ceva:

  • cu toate că locul cercetat e un muşuroi de furnici, stăpânii sunt popândăi, iar spionul lor e cârtiţa. Ok, ok, dar unde-s furnicile? Le-or fi mâncat popândăii? că cică prea multe resurse consumau, iar ei nu le puteau ţine în spate…şi sunt atât de multe!

  • cu toate că este o cârtiţă, se confundă în fapte cu popândăii: adulmecă pericolul, dau vestea, bagă spaima în ”cuib”, se aciuează pe lângă mai mari, pupând talpa

  • cârtiţa se află-n treaba popândăilor, se crede importantă, se învârte toată ziua prin ”cuib”, se crede indispensabilă, dispreţuieşte activităţile celorlalţi, subminează orice părere contrară

  • comportamentul cârtiţei de cuib este duplicitar: în cuib obedientă până la asemănare, plină de emfază-n mişcări, focusată pe spionat, pe când în afara cuibului îşi reia haina neagră de cârtiţă, povestindu-mi periplul ei cotidian; e obositoare, superficială, agasantă; te seacă de informaţii pentru a le duce în ”cuib”, unde le toacă şi le livrează mestecate mai-marilor ei

  • cârtiţa-i tare altruistă, zice că nu-şi cunoaşte interesul personal şi că se dedică total celorlalţi…aşa e: trăieşte ca terminaţie a ”lor”, vibrează la fiecare gest şi suferă la fiecare lipsă

  • nu mai ştiu bine ce mânâncă mamiferele astea subterane, că şi-au tot schimbat dieta de-a lungul timpului, dar ea îmi mănâncă mie nervii, timpul şi înţelegerea. Remediul? Nu ştiu. Ultima ştire m-a lăsat năucă: ” scăderea temperaturilor face ca rozătoarele să caute refugiu în casa dv.”- sună a horoscop, parol. Dar nu, jur că nu-s nici furnică, n-am nici profil de şef şi nici nu-mi plac obedienţii.

Cercetarea se încheie curând. Predau dosarul la registratură şi să nu mai văd subterana! Igrasie, crize de astm şi întuneric. Poate de aceea cârtiţa îmi părea cumsecade, se plia în peisaj…

 

Viaţă cu adevărat motănească

Cum e chestia aia: ”Viaţa e prea scurtă, numai că-s zilele prea lungi”? Eh, eu aş vrea s-o schimb şi aş zice că absolut totul trece fff repede că, abia reuşesc să mă dumiresc cum stă treaba cu schimbările produse. Aş pune cearceafuri pe toate oglinzile şi nu m-aş mai lăsa privită de nimeni. Nu vreau să văd nicio schimbare, nici măcar în ochii altora. Nu mă interesează, nu vreau să ştiu, nu mă ajută cu nimic. Cu toate astea, văd schimbarea în jurul meu. Nu pot îngheţa nici măcar în vis realitatea.

Norocel, era până mai ieri un ghindoc pielos, amărât şi fără ochi. Acum e o mândreţe de motănel, de 1 an(6 august). A supravieţuit tuturor previziunilor medicilor şi mi-a adus atâta bucurie. La câte ghiduşii face, la cât de calin este, la cât de mult îl scoate din lentoare pe Muşeţel, nici n-am cuvinte să descriu. De fiecare dată când face vreo nebunie, când are o poziţie greu de descris în cuvinte, când se cuibăreşte spre dimineaţă în unghiurile cele mai prietenoase ale mele, când sare după muşte şi ţânţari, când se sperie, sau când se plânge nevoie mare de ce i se întâmplă, când îi ţine isonul lui Muşeţel la foamea cea mare, când te lasă să-i tai unghiile sau când te împinge uşor cu lăbuţa când s-a săturat de mângâiat, dar niciodată nu muşcă, nu zgârie, nu te scuipă, nu se enervează…. da, de fiecare dată când se întâmplă astea, nu am timp sau n-aşajunge la aparatura cu pricina pentru a imortaliza momentele.

NoroNorocel

MuşiMuşeţel

Să-mi trăiţi, dragilor!

Tablou clinic

Oare cum o fi să te trezeşti înconjurat de şobolani? Cu dinţii mari, lăsaţi peste buza inferioară, în disperarea încleştării. Cu balele curgând în urma otrăvii, cu ochii înceţoşaţi de ură? Te trezeşti brusc, din cauza mirosului şi-a lăbuţelor lor reci pe faţa obosită de somn. Te apucă scârba şi vrei să te înghesui în cel mai întunecos ungher, dar şi acolo te aşteaptă. Şi nu-s drăguţi ca Firmin sau Remy, şi nici ca grăsuneii ăia de Guineea. Sunt soioşi, pline de spume, abili din cauza fricii, cu maţele lungi şi apendicele plin de mizerii, orbi şi goi din pântecele mamei lor. Oribili! Plin de putori şi mustind de miasme. Cum ar mai fi ca trezirea să aibă mai multe episoade, iar decorul să se schimbe de fiecare dată? Certăreţi şi aduşi de spate. Cu brânză în colţul gurii şi cu dinţii imposibil de murdari. Mişună, aduşi de spate, pe la poalele stăpânilor pentru un boţ de mâncare, pentru aprecieri dau din coada aia lungă, iar rânjetul este arborat de fiecare dată când le sunt recunoscute mizeriile. Femele şi masculi, cu prinţipii moştenite de la babele din sat, crescuţi în camere întunecoase în care singurele realităţi erau umbrele de pe pereţi, şi ele privite prin ochelarii de la caii morţi de muşcăturile lor. Femele bătrânicioase înainte de vreme, cu frici de măriri, cu visurile scurtate de voia celui mai mare din haită, cu mintea băgată în cutie şi uitată în arhivare. Cu masculi libidinoşi, în blănuri mulate, spoiţi pe faţă cu sucul stăpânilor. Pastile de bilă la greu şi ceaiuri amare. Apoi dotări aprige cu bâte şi lanţuri, cu otrăvuri subtile şi răngi lungi. Am plecat din ianuarie la zdrobit de capete de şobolani. Cum apar, cum îl pocnesc fără milă. Strâng sufletul în batistă, iau un tonic şi pac! Fac deratizare şi scap de toate rozătoarele de trup uman, de suflet de copil, de bun simţ şi de certitudini. M-am angajat la eradicare, deratizare, dezinfecţie, la spălarea dejecţiilor, la ţintuirea lor în ţepuşe. Şi ce dacă sar maţele lor pe mine sau calc în fecalele lor otrăvite? Nu se poate să omori moştri şi să scapi fără zgârieturi! Hallelujah

Echipa mea de bandiţi

În blăniţa lor se duc multe din tristeţile mele. Cum se mai iubesc ei, Doamne…

2012-10-30 12.00.57

2012-10-30 12.01.08

2012-11-09 20.52.01

2012-10-30 17.33.10

2012-10-30 17.25.05

2012-10-30 17.24.33

2012-10-30 17.24.21

2012-10-30 17.24.07

2012-10-30 17.33.02

2012-10-30 17.32.50

2012-10-30 17.32.53

La mulţi ani, Alexe!

 

Cele mai multe cuvinte le spun…tăcând!

Găsit pisic, numit Norocel!- a fost adoptat…de mine! :)

El e Norocel. Botezat aşa de Rodi, pentru că a fost găsit miraculos…în viaţă!

Povestea începe cam aşa:

Mergeam spre casă, eram la C.A.Rosetti. Pe 8 august 2012, să tot fi fost ora 13 şi ceva…căldură mare, cât să nu vrei să fii în stradă. Asta e, eu eram! Înainte să traversez conştiincios- că veneam de la Biserica Scaune, am văzut o sacoşă de pânză mişcânde-se! Sunt tare curioasă- iertată să fiu, aşa că am controlat sacoşa pentru a vedea ce e acolo. Puteam da de-un şobolan? Posibil, dar nu contează! Era ceva, abia mi-am dat seama ce e! O arătare, care semăna a pisică, dar putea fi orice, la cei 10 cm. pe care-i avea. Am stat pe gânduri, nu ştiam de să fac, ba chiar l-am stropit puţin cu apă- credeam că-l mai revigorez, am intrat într-un magazin pe-aproape pentru a lua lapte- m-am răzgândit, iar nu ştiam ce să fac…., în cele din urmă am intrat din nou în magazin şi am cerut o cutie mică. Patronul magazinului- Dumnezeu să-l aibă-n pază, mi-a dat o cutie de Tuborg şi o cârpă neagră de mătase- ca să-i fie cald(spunând că ‘orice pentru animale’- dragul de el!) şi am plecat spre casă. Credeam că nu mai ajung. Puiul sugea în gol, mi-era teamă să nu moară! Am ajuns la veterinar. A declarat: 85 de gr., a 2-a zi de viaţă, trebuie hrănit artificial, cu o formulă specială. Cum n-am avut bani(atunci) pt acea formulă, am decis o formulă arhaică- sugerată de medic. Îl hrănesc pe mână- picur lapte pe mână şi el suge cu zor( cu seringa nu am reuşit, şi am aflat că nu e bine, iar biberon special n-am găsit atunci), din 3 în 3 ore. E pus în cutia lui, cu o sticlă cu apă caldă, sub cârpă… o lampă încălzeşte o parte a cutiei şi un ceas ticăie- imitând inima mamei în afara cutiei. Vreau să trăiască! Îl fac măricel, apoi vreau să-l adoptaţi, dacă e cu putinţă. Nu pot ţine alt pisic, Muşeţel face toată ‘treaba’, ajung curând să am mai mulţi pisici decât camere! Aşa că, daţi şi voi sfoară în ţară, apoi anunţaţi-mă! Vă mulţumesc în numele lui Norocel! Dumnezeu să vă dea gândul cel bun! Promit poze, cât de curând, cu evoluţia lui Norocel!

Later edit: vizită la medic- 9 aug.2012; părerea veterinarului: are, gândăcelu’ ăsta o poftă de viaţă!!! Papă bine(i-am luat biberon special, 8 ml la 2 ore) şi urlă de foame- parcă-l tai! Recuperează, Norocel! Cu masaj, sticlă caldă, şters la fiecare masă, alintat sper să se facă măricel şi să-l adopte un om cu inimă mare, aşa ca Norocel! Mai dau de veste! 🙂

Later edit( 12 aug.): Norocel papă ca un purcel! Are 115 gr. 🙂

Later edit( 18 aug.): Norocel are 12 zile şi 187 de gr. 😛

Dovada?

Later edit: 20 aug.(15 zile şi 205 gr.)

Later edit(27 aug.- 22 de zile): Norocel, din ce în ce mai mare 🙂

Later edit(7 sept. 2012)- mda, sunt motănel de soi, unul de o lună şi o zi! Pap cu poftă, fac burtica mare, dorm tot pe sticluţa caldă, nu o mai trezesc pe Rodi noaptea, am început să pap şi bobiţe în lapte, îmi iau vitaminele zilnic, nenea doctoru’ a zis că-s măricel şi frumuşel- aşa că, să n-aud comentarii!, după fiecare masă îmi fac plimbarea de 30-40 de min. prin casă(recunosc, nu-mi mai place toată ziua în cutie, şi aşa stau toată noaptea), cu Muşeţel mă am foarte bine- e ciudat de bun cu mine: mă linge, face tumbe cu mine, mă mângâie, îmi muşcă coada, îmi dă cu laba în cap şi fuge, îmi muşcă urechile…eh, ce mai, e un dulce! Mie mi-e bine şi-o apăr pe Rodi cu pupături de toţi aceia care o gratulează cu replici ca astea: ‘eşti nebună’, ‘deh, dacă ai timp’, ‘dacă îţi place să ai păr prin toată casa şi să pută a animale, ca-n menajerie’ şi altele care mai de care, pe care încerc să le uit, că-s complicate tare. Mai ales că, Rodi e tare mâhnită zilele astea- nu ştiu cum s-o împac. Asta pentru că, zilele trecute mi-a povestit că în drum spre casă a văzut un tânăr- care nu părea deloc criminal, care a aruncat dincolo de gardul unui bloc o pisică. Aceasta era proaspăt mămică- avea burta lăsată şi mergea greu cu lăbuţele din spate. A lăsat-o acolo, iar ea- nedumerită a aşteptat cca. 10 minute până să se mişte din poziţia în care a fost lăsată.  O fi înţeles pisica de ce a făcut stăpânul ei asta? Că eu nu, nici Rodi- şi nu vom înţelege niciodată. Rodi n-a mai văzut ce s-a întâmplat după aceea, nu a mai rezistat, mai ales că nu mai avea loc şi pentru ea în casă. Noaptea aceea am văzut lumina până târziu…. Voi să nu faceţi aşa, vă roagă Norocel!

Eu aşa arăt acum. Voi, sper că sunteţi bine!

Later edit: Nici nu mai ştiu cât cântăreşte, Norocel- n-am mai făcut-o de ceva vreme! Cert e că a crescut! A trecut pe papa umed şi crănţănele, laptele îl acceptă din ce în ce mai puţin. Doarme bine, chiar foarte bine şi se joacă ca un…motan mare! :)))) Ce e cel mai cel e că la 1 lună şi 2 săptămâni face deja singur la litieră- adică merge singur, din orice colţ ar casei ar pleca…. Bun băiat, Norocel! Iar relaţia lui cu Muşeţel e minunată- se au ca fraţii! Deja au început turele prin casă: trop-trop Muşeţel, lipa-lipa- dar repede, Norocel! Să mă vedeţi cum stau şi-i urmăresc, distrându-mă copios… 🙂 Ah, cât despre cutia în care şedea la începuturi, doarme doar seara, dacă e pus de mine lângă sticluţa caldă…altfel, iese singur, escaladând orice suprafaţă verticală! :))))