De ce înmormântăm viaţa?

Se moare în jurul meu, asta am observat; mă părăseşte viaţa, de la periferie spre interior. Mă ia cu asalt, mă ia cu îmbulzeală, sunt loviţi cei pe care-i iubesc. Ajung fără redute, sunt în voia vântului de răsărit. Dragostea se transformă în mâini reci, în sărutări pe frunte, în cruce-colivă-pacheţele, în vin şi ulei turnate în groapă, în prosoape şi sicriu, în îmbrăcăminte neagră şi lacrimi înnodate. Departele a devenit aproape. Nu ziceam eu de asta?! Ne-a adunat părintele pe toţi, toate punctele cardinale s-au adunat mănunchi, chiar dacă nu şi împreună. S-a înconjurat de cei dragi. Din seara asta au fost deniile, de mâine continuă tristeţea. Ce mai sunt slujbele fără părintele Mihai? Părinte, rămâi în dragostea noastră! De mâine, am să vă scriu, măcar din când în când. Ştiu că primiţi veştile, aşa cum v-am visat joi-înainte să plecaţi şi m-aţi liniştit că totul va fi bine şi v-aţi dat jos perfuziile şi m-aţi îmbrăţişat, aşa cum m-aţi vizitat vineri noaptea, aşa cum mi-aţi fost mereu aproape. Până când ne vom revedea…

Anunțuri

Dragobetele e trist

Ziua-i tristă, cum se arăta de cu noapte. Lumina ardea retina direct şi nu lăsa ochiul să aibă răgaz, printre lacrimi. Nu se cere voie la plecare, nu se ia rămas bun, se pleacă brusc, ca şi cum ai păşi în camera de alături. Cere cineva voie să aprindă lumina în dormitor? Reevaluare de poziţie. Acum când sunt, când eşti, când mai e astăzi, după s-ar putea să populăm camera de vizavi. E atât de uşor!

Marţi- plecat de acasă pentru a împărtăşi pe cineva pe moarte. Colaps în zăpadă. După cine ştie cât timp este văzut şi chemată ambulanţa. Resuscitat 10 min. Intrat în stop cardio-respirator. Intubat şi dus la camera de gardă a spitalului Municipal. În cele din urmă identificat- din lipsă de telefon şi acte, doar cu agendă personală. Comă profundă. Respirat mecanic. Miercuri spre joi respirat natural. Veste bună, nu de ajuns. Complicaţii diabetice. Creier în colaps. Moarte cerebrală. Declarat mort la 6 a.m, în zi de Dragobete. Plecat discret, rapid şi fără preaviz în lumea celor tăcuţi. Înmormântarea, duminică. Durere permanentă.

Pr. Mihai, Dumnezeu să vă aibă în dragostea Sa!

cu sufletul praştie spre cer

am să-L trezesc pe Creator,

că poate-i trist şi abătut

dar gândul meu iar doare mut,

ca altădat.

Şi am să-l rog să-l mai oprească

măcar un pic

aici,

Sunt suflete ce n-au atâta cer

 de dăruit,

cum el a dat

şi au în el un ajutor,

o hartă, un pas în plus.

e greu!

Şi cel mai mult mă doare,

c-am apucat să văd în el

o ultimă privire,

şi-am tăcut.

Mama ei de

presimţire!

Să fii vorbit ceva,

dar ce?

Rugaţi-vă pentru pr. Mihai Nuţă, e în comă la Spitalul Municipal! Vă rog… :((((((((((

(de/a)supra-vieţuire, deci nu neapărat vie…

Cîntec despre mine însumi-  dan-silvian petre

Cum ar fi să cînţi
muşcînd din pămînt
iar alţii s-asculte rîzînd
Cum ar fi c-un cîntec s-opreşti
un tren în plină viteză
iar ceilalţi să creadă că eşti
doar zidul
ce-l porţi pe sub freză
Cum ar fi să-ţi pui
surîsu-ntr-o cuşcă,
să nu-l muşte ura
celor din jur
Cum ar fi să faci dragoste
pe-un pat
de puşcă
în aplauzele celor din jur
Cum ar fi să mergi
cu capu’ în nori
prin ţara celor
cu tălpi de pămînt ?
Îţi vor cere bilet de avion
chiar şi-n drum
spre propriu-ţi mormînt!

ghicitoare

2 deasupra, 2 sub, de 2  ori încuiat, 2 închişi, 1 deschis, numai sus jos nu,  1 lângă, gând mut.

-sursă necunoscută-

Mâine aşa, azi altfel

Da?

Visez de ceva vreme cu ochii deschişi spre interior. Sunt multe lucruri fără coajă pe acolo, direct în miez mi-e privirea, dar traduc greu în cuvinte.  Ca de obicei, n-am nevoie să mă înţeleagă lumea, cine trebuie pricepe deja.

lumina zilei

Trebuie doar lumină ca asta şi gata, ziua poate începe. La fiecare fotografie pot lipi etichete, din acelea cu gumă, care pot fi retrase la timp. Aşa voi şti când a fost, cum şi de câte ori, acolo. Am să lipesc o etichetă fiecărui sentiment, de care n-am să mă ruşinez. Clasorul e deja plin cu coliţe vechi, albumele şi ele, aşa că am să le pun pe orice suprafaţă netedă, fără striaţii, unde sufletul stă doar şi se uită. Oglinda, frigiderul, tabla magnetică, uşa dintre camere, spatele bibliotecii şi fereastra dinspre răsărit. O zi în care ‘aşa a fost să fie’ se schimbă teribil cu ‘atât a fost să fie, acum…’, în care culoarea la păr se mai deschide un pic, când fereastra e clar că trebuie ştearsă, ochii odihniţi şi piciorul gata de plecare. O zi ca asta, atât îmi trebuie. Caut în oferte şi nu se arată nimic. Pentru moment, mă duc să decolorez câte ceva…. Ah, mai spun încă o dată, gândul-cuvântul poate ajunge acolo unde e nevoie (de el), chiar poate, trebuie perseverenţă, concentrare şi ce-i mai important… Acum, însă, mă retrag, îmi ţiuie urechile iar sângele a plecat din picioare, simt nevoia să mă aşez pe ceva confortabil, pe ceva stabil, la lumină…

Şi dacă cumva te întrebi ce zi e astăzi, am să-ţi răspund precum şti: e o nouă zi!