imperfectul simplu

Aştepţi să uit, să treacă, să doară mai puţin….şi, asta, fără să mă ajuţi deloc. Stai pe margine şi asişti la (nefacerea)mea. Drept e? Sau nu era cu dreptate, lucrul ăsta?!

Aştepţi ca luciditatea să bată visul, să cresc odată şi să nu mai pun botul la tot ce palpită a sentiment. Nu ştiu cum ai crescut tu, dar asta nu ştiu dacă vreau să schimb(la mine).

Sunt visătoare, ucide-mă pentru asta….

shadow

Anunțuri

de dincolo de…tine

Cu inima pe stop

Cum faci când aştepţi? Îţi sufleci mânecile, iei poziţia pe vine şi îţi ascuţi atenţia. Lucrurile astea, însă, nu sunt bătute în cuie….Orice poate ajuta. Timpul trece lent şi verifici căderea zilei în fiecare minut. Şi ele abia curg, ca picăturile chinezeşti pe fruntea condamnatului.

De ce, uneori, tăcerile mi se par a nu mai spune nimic altceva?

Poate că asta ar trebui să fac…

Sunt momente în care cred că asta ar trebui să fac. Să dispar şi să mă cauţi de-ar fi să mai…ceva, orice….

Eu n-am să te mai caut niciodată

Eu n-am să te mai caut niciodată
Şi ia acest anunţ ca pe o declaraţie de dragoste,
Vreau să te port în piept neatinsă
Şi neîntinată de trecerea timpului
Să te păstrez ca pe dragostea primordială,
Ca pe orgasmul sublim lipsind cu desăvârşire.

Eu n-am să te mai caut niciodată
De teamă să nu destram aripile noastre
Crescute pe dinlăuntru, cu vârfurile pe dinafară,
Să nu răvăşesc polenul aşezat pe inimi
Şi să nu stric echilibrul luminii
Care ne-a desluşit sângele şi căldura lui.

Eu n-am să te mai caut niciodată,
N-aş vrea ca dragostea noastră nedatată
Să fie împrăştiată prin ziare şi reviste
Să fie rănită şi desfiinţată
Prin anunţurile de mică publicitate,
S-o aruncăm mai bine într-o sticlă, în mare.

Eu n-am să te mai caut niciodată,
Aş destrăma chipul tău de înger căzut
Şi l-aş picta la loc într-o icoană cu ochi verzi
La care să se închine toate amintirile
În lumina după-amiezelor adormite
Cu zăpezi amintind de altădată.

Eu n-am să te mai caut niciodată,
Îmi ajung amintirile răsfrânte din doi în dor
Şi n-aş vrea să pierd pe drum poezia
Pe care mi-ai împrăştiat-o ca pe un drog
Prin vene, oase, tâmple şi cuvinte,
Am să duc singur dragostea noastră înainte.

Eu n-am să te mai caut niciodată
Îmi e teamă de răsărituri şi sfârşituri,
E bine pentru amândoi şi antologie
Să rămânem suspendaţi în timp şi poezie
Să îmbrăcăm aerul înălţatelor zmee
Şi să ne aruncăm în gol, în epopee.

Marius Tucă

______________

Mirare

Încerci să mă convingi de ceva, de care nici tu nu eşti sigur!!!! Poate d-aia nu-ţi iese…

Întrebări (retorice)- 66

Se (poate) muri de dor(!)?

Messe(‘nger

Orice naştere are parte de-o moarte! Ori început se încheie undeva…într-un sfârşit. Da, lucrurile se consumă, se uzează… Dacă ai început ceva, duci la sfârşit, dacă nu-ţi mai convine, sau dacă ăsta era scopul(vezi treburile bine făcute, transformate în…artă). Hm…aiurea!

Chestia cu sfârşitul e posibilă cănd: asta vrei, aşa decide ”soarta”, oricum altceva n-ar fi ieşit…

Însă, când nu închei, când îl laşi pe celălalt să facă onorurile, ce poate însemna? Nu poţi? Mai e ceva la mijloc? Nu s-a terminat încă? Sau, mai ştii, nu ai început tu de ce s-o închei tu…s-o facă celălalt…e mai curat aşa!

Nu, nu visez. Nu mai visez nici când dorm. Sunt într-o perioadă de gaură neagră. Intru în somn şi ies pe lumină, neştiind unde am fost timpul ăsta, sau netimpul ăsta… Mă zbat într-o letargie a morţii. Mă mir că oamenilor nu le e frică să adoarmă. N-ai nicio certitudine că te mai trezeşti…şi cu toate astea oamenii urlă după certitudini….în timpul zilei, să fim înţeleşi!

Cât despre restul, treaba mea ce-mi imaginez, nu? Tu vezi-ţi de ale tale, tot spui că ai trecut peste. E bine că ai avut partea ta de pod, eu am înotat! De ce te preocupă visele mele, aşteptările mele, dacă ai renunţat? Ce fel de grijă e asta?

Grija se manifestă doar dacă iubeşti…

P.S: n-am transformat blogul în messenger, e doar ferpar…