Până când (mai) ai de gând să taci?

Întotdeauna am admirat oamenii care ştiu să tacă, care o fac fără efort, care au tăcerea în sânge, care postesc de cuvinte aşa cum respiră, care pot privi fără să traducă în cuvinte, care nici măcar enervarea nu-i face să distrugă codul secret căruia i-au jurat…tacit, credinţă. Toate astea până când, am simţit pe pielea mea cum e să mi se aplice TĂCEREA! E chestia aia că până nu demonstrezi, nu te crede nimeni. Ia, acum, şi demonstrează cât de mult admiri tăcerea….şi să te mai ia gândul pe dinainte?! Mama mia, şi câte altele mai am de demonstrat….

Oare, cu unele, nu am ajuns la capăt?

Nu-s mulţi ca ”domnu’ Trandafir”

Fără să vreau, zilele astea, au mai ajuns ştirile la mine; că dacă ar fi după mine, televiziunile ar da faliment. Spuneau ele, ştirile, că elevii nu ştiu ba una, ba alta. Nu ştiu, n-am stat să văd ce şi cum au fost subiectele la Evaluarea Naţională sau la BAC, dar mi-am adus aminte de cum am corectat eu, acum 1 an, pe profii care au examenele maturităţii lor. Aş vrea să mor de râs, dacă aceştia nu ar face ravagii în învăţământ, în continuare- chiar dacă nu au luat titularizarea/gradul au putut continua, din lipsă de…personal în învăţământ.

De ce nu se scriu şi perle de la titularizare, definitivat, sau gradul II? Ia că voi scrie eu câteva:

– ”Vlad Ţepeş era un impostor”

– ”Ştefan cel Mare era un fotbalist la Barcelona”

– ”Metoda aceasta îi forte bună că copii nu se plictisesc îi face atenţi şi ajută să înţeleagă mai bine lecţia”

– ”Eliberaţi cinci itemi”

– ”Împerecheaţi voievozii români cu ctitoriile lor”

Iar astea sunt doar cele pe care le-am notat, obosită fiind de atâta prostie! N-am mai notat lipsa de logică, zecile de pagini scrise fără noimă, tratând subiecte abracadabrante sau total altele decât cele din foaia de examen. Ieri, făcând ordine în sertare, am găsit notiţele de la corectura din vara trecută cu  notele pe care le-am acordat. În 100 de lucrări am avut doar 2 note de 10 şi peste 30 sub 5, să nu mai spun de cele 10 lucrări între 4 şi 2. Cum spuneam, aş fi vrut să râd de profesori, dar prea e de plâns.

Cum e normal, nu-s toţi aşa, dar sunt atât de puţini cei care merită toată cinstea noastră, încât atunci când sunt întrebată ce profesie am…stau să mâ gândesc ce şi cum să…mint! Sau să spun adevărul?!

2 (1)

O trompetă militară era gâtuită de durere…

Mintea mea nu-i poate închide pe oameni în sicrie, în  cavouri, nu le poate pune stop în mişcări, nici mâna pe gură spre tăcere….Mintea mea vede doar oameni vii. Apoi, tot mintea, dictează mâinii să tragă de oameni. Ce-s poziţiile alea incomode? Cum să nu te mişti atâta amar de vreme? Cum să nu saluţi atâta lume venită să te vadă? Cine a mai pomenit să dormi când ai vizitatori?! Ca să nu mai spun că se doarme în haine de gală…măcar să se fi schimbat!

Ce să-i fac minţii mele încăpăţânate? Imediat, după ce au fost împachetaţi spre noua viaţă, mintea mea îi ţine captivi, dar vii. Se plimbă prin visele mele, mânâncă, beau, socializează, le simt atingerile, le aud râsetele, le şterg lacrimile….Care-i realitatea? Doar pentru că mulţimile îmi spun că am visat, nu-i musai că-i adevărat.

Aţi văzut vreodată morţi plini de energie? Nuuu, toţi sunt obligaţi să adopte poziţia oboselii: culcat! Aranjaţi, parfumaţi, scoşi din sine, obosiţi şi foarte tăcuţi. Şi-au dat sentimentele, vorbele, zbaterile, au rămas goi de sine. Cum pot sta aşa? Reci la toată durerea celor dragi, la suspinele-plânsul-lacrimile şiroind…. Să plece aşa, încă lăsându-se în urmă?!

Mintea mea nu ştie ce-i moartea şi nici n-am s-o învăţ. Nu, nu e imaginaţie, nu te obosi a-mi spune. Dar totuşi, o să mă-nvăţ cu moartea, cu lumea pe trei planuri?

Dar am o mare nelămurire! De ce cavouri? E ca şi cum ai planta copaci în ciment…De ce nu lăsăm oamenii să plece-n pământ, de ce le luăm ultima fărămă de demnitate şi-i lăsăm să fie văzuţi oase, în loc să-i lăsăm, discret, să se facă nevăzuţi?

Azi, cerul a plâns şi pentru tine, Mircea…

Un prieten drag s-a dus la Domnul, după o grea suferinţă. Azi, când cerurile s-au deschis, lumina a pogorât, Sfântu’ s-a născut….Mircea a plecat. Drum bun, prietene! Vocea ta caldă, zâmbetul tău larg şi inima ta bună să vorbească despre tine! Cu toate că învăţ să accept moartea, nu pot să nu fiu tristă. Mă însingurează lumea asta…

10513511_661715063910709_5918062529485774169_n

Dumnezeu cu tine şi nimeni împotriva ta!

nu ştiu să pun titlu la asta

Nu. Am să  rezist tentaţiei de-a mă plânge că ”doar mie mi se întââmplă”. Închid baierele lacrimilor ce se vor înfuriate dincolo de cavitatea ce le adăposteşte şi le poruncesc să vină cu altă ocazie, mai nobilă… Nu se cer risipite mărgăritare pentru purtări de troacă! Dar cumva trebuie să dau afară cuvintele ce mi-au fost aruncate în obraz, privirilor ce mi s-au lipit de retină trebuie să le dau foc, zgomotului produs de răutatea pumnilor în aer trebuie să-i dau drumul pe uşă, pe-o uşă din-afara mea. Dacă aş putea, aş da timpul înapoi şi m-aş smulge din imagine. Aş lăsa femeia să vorbească singurătăţii ei prea-reci. Nu vreau să mă ştiu de faţă cu schimonosirea tegumentelor, cu tăişul vorbelor de şarpe, cu pielea de om ce adăposteşte fiare sălbatice. Aş vrea să mă fi înfiorat de frumosul oamenilor, de blândeţea vorbelor lor, de mărinimia gesturilor, de bunătatea lor şi de prostia mea….  Aş vrea să nu pot plânge în aceste momente! Şi pentru că vreau să trăiesc cu ideea că oamenii-s oameni, iar momentelor lor proaste încă nu ştiu cum să le răspund altfel,  am să mă mint, şi am să spun că plânsul vine de la muzică, de la durerea altora, de la altceva… Aşa că,

Unde s-au dus toţi oamenii?

Cumplit să trăieşti mitul peşterii pe propria piele! Să fii linşat că nu accepţi o variantă anume a adevărului?! Unde să mă ascund de umbrele de pe peretele peşterii ce par monştri în ochii lor?! Şi sar unii în apărarea altora, cu toate că n-au fost atacaţi! Mă închid dincolo de mine. Dacă sună cineva şi arată oarecum a om, să ştiţi că nu sunt…

Când (nu) e să fie

E clar. Nu are ce căuta printre copii. N-aş spune-o doar eu, dar ceilalţi sunt prea şocaţi să mai adauge ceva… Cred că fiecare celulă a ei se revoltă când se apropie de ei. Îi detestă, le urăşte prezenţa, îi stâjenesc progresul, îi opresc avântul spre o lume uşor de câştigat! Nu am timp să-mi fie milă de ea…mi-e milă de copiii, care-i intră în spaţiul vital! Le-aş trage pământul de sub picioare să se-mpiedice şi să nu mai ajungă la ea! Ce-i mai rău e că, nu e singura aşa!