10 e numărul meu!

Doamne, ea îmi ia stările şi potriveşte cuvintele. Mă simt trăită de ea. Urmărită-n vise şi-n gânduri. Ce aproape mi se pare un om de departe… Ea nu ştie cât o iubesc şi nici să nu-i spuneţi…n-aş şti să-i explic!

Anunțuri

n-am (ne)voie (de) tratament!

Mi-i  un dor  de-mi seacă apa-n gâtlej şi lacrimile se opresc la mijloc de drum, de-mi sare sufletul la fiecare asemănare şi se avântă sângele greu la fiecare auzire. Se-ntâmplă să nu-mi pot stăpâni trupul, pe care-l ia cu zvâcniri de friguri, cu piei de găină şi clănţănit de dinţi, chiar de-i cald în haine. Am puls peste 100 şi nu mai ştiu cum mă cheamă. Cum s-o numi asta? Am zis că-i dor, dar eu cred că-i mai mult de-atât….

Întrebări (retorice)- 56

Măi, oameni buni, ştie cineva de ce pisicile vor să-şi acopere bolul, după ce au mâncat? Că doar nu-i litieră… :)))

Să fiu iubita ta

Sunt mereu alţii care ştiu mai bine ce-i în inima ta, cum vieţuieşti, ce  gândeşti şi cum trebuie să fie toate spuse prin….vorbe! Azi, Maskirovka, pe numele ei de înger! 🙂

Să fiu iubita ta.

nu mă transforma în punct

 

 

Când te urci în creierii munţilor, iar oamenii devin furnici, de ai impresia că nu mai încap în ei câte încap, ai vrea să te simţi departe… dar nu se poate! Pleci departe de chipurile ce-şi pierd identitatea, de corpurile ce nu mai au membre(parcă), de trupurile care devin puncte. Oare câte mai pot intra în nişte puncte? Las matematica pentru moment şi  mă folosesc de ceea ce spune fizica: când oamenii sunt puncte, acolo- în ceea ce vezi- se concentrează întreaga lor masă/esenţă, ceea ce-i reprezintă, îi defineşte, îi ajută să fiinţeze. Aşa că, m-am depărtat suficient de mult încât să pierd din vedere amănuntele. Ce culori, ce membre, ce frumuseţi, ce maniere, ce vorbe şi priviri? Nimic altceva decât puncte materiale.

WP_20140205_004Hm, parcă văd cum sunt împăturite sentimentele, grimasele, zâmbetele, durerile şi fericirile, membrele, organele interne, trăsăturile frumoase sau nu prea, amintirile…toate, toate, cât să încapă într-un punct. Puncte mişcătoare de-ţi vine să le aduni sau să le risipeşti cu un papuc. Punctele nu mai au nume, iar dacă nu aparţii aceluiaşi plan sau drepte, chiar că scade de tot interesul…

Eram sus pe stânca înzăpezită şi mă uitam la cerul plin de stele nevăzute, iar în vale, jos, oamenii-puncte aveau traiectorii. Erau precum stelele. Ce poţi simţi faţă de stele? Ce frumoase sunt, dar sunt prea departe ca să…orice. Distanţa presupune limitarea acţiunilor. Contempli şi atât. Curajul, acţiunea, crampele intervin când punctele devin din nou mase desfăşurate, de concentraţie scăzută, atât cât să te poţi convieţui pe acelaşi plan. Devin geometrice şi din când în când formăm drepte împreună. Aşa că am aplicat distanţa, am accelerat viteza şi am lăsat masa constantă. Ceva însă n-a ieşit din ecuaţia asta: ceea ce simţeam eu faţă de momentul începerii acţiunii. Am obosit până pe creastă. Zăpada era mărişoară. Nici nu doream să mă gândesc cum voi coborî, panta fiind neprietenoasă. Dar nimic nu se compara cu privitul lumii de sus, luând distanţa cu mine, trăgând de ea până la limitele suportabilului. Priveam din când în când prin binoclu, din ăla de armată, care face din puncte oameni şi invers. M-a luat cu fiori! Punctele vorbeau, fără sonor însă, gesticulau, râdeau…. L-am lăsat deoparte!

Aerul tare a provocat precipitaţii umorale. M-am trezit că număram stelele în ceaţă. Departe de lucrurile întregi, lniştea duduia în urechi. În spatele meu, pădurea foşnea tare a nelinişte. În stânga, jos, tunurile de zăpadă lucrau de zor pentru o pârtie perfectă. Timpul era aşa de condensat că-mi simţeam unghiile cum cresc. Se zbăteau în mine toate simţirile, toate tăcerile aveau glas. Am tras de cer şi m-am apropiat… Am închis ochii şi erai acolo!