Muzică de alergat fericirea- Poloneza lui Chopin în La bemol Major

Oh, ăsta-i genul de muzică pe care mă văd alergând cu picioarele goale, pe iarbă, cu păru-n vânt, cu braţele încercând să prind soarele, cu inima dând în răscoale, cu gândurile vraişte de fericire, cu pielea găinii la purtător, cu rochia în vânt, cu uitarea pereche. Nu-i aşa?

A fost moartea, din nou, la mine-n vis

legaţi ombilical cu moartea. cimitire, boală, servicii funerare, bătrâneţe, accidente, crime, chirurgi, sărăcie. cu cât suntem mai aproape de moarte, cu atât o înţelegem mai puţin; poate cu acceptarea să fie altfel. lumea e supraetajată. jos morţi, aici noi- mai mult sau mai puţin vii, sus duhurile. visele sunt şi ele în apropierea morţii. aşa că, aseară am fost în lumea morţilor. m-a mângâiat pe cap şi mi-a zâmbit. moartea nu stricase nimic.

Tablou clinic

Oare cum o fi să te trezeşti înconjurat de şobolani? Cu dinţii mari, lăsaţi peste buza inferioară, în disperarea încleştării. Cu balele curgând în urma otrăvii, cu ochii înceţoşaţi de ură? Te trezeşti brusc, din cauza mirosului şi-a lăbuţelor lor reci pe faţa obosită de somn. Te apucă scârba şi vrei să te înghesui în cel mai întunecos ungher, dar şi acolo te aşteaptă. Şi nu-s drăguţi ca Firmin sau Remy, şi nici ca grăsuneii ăia de Guineea. Sunt soioşi, pline de spume, abili din cauza fricii, cu maţele lungi şi apendicele plin de mizerii, orbi şi goi din pântecele mamei lor. Oribili! Plin de putori şi mustind de miasme. Cum ar mai fi ca trezirea să aibă mai multe episoade, iar decorul să se schimbe de fiecare dată? Certăreţi şi aduşi de spate. Cu brânză în colţul gurii şi cu dinţii imposibil de murdari. Mişună, aduşi de spate, pe la poalele stăpânilor pentru un boţ de mâncare, pentru aprecieri dau din coada aia lungă, iar rânjetul este arborat de fiecare dată când le sunt recunoscute mizeriile. Femele şi masculi, cu prinţipii moştenite de la babele din sat, crescuţi în camere întunecoase în care singurele realităţi erau umbrele de pe pereţi, şi ele privite prin ochelarii de la caii morţi de muşcăturile lor. Femele bătrânicioase înainte de vreme, cu frici de măriri, cu visurile scurtate de voia celui mai mare din haită, cu mintea băgată în cutie şi uitată în arhivare. Cu masculi libidinoşi, în blănuri mulate, spoiţi pe faţă cu sucul stăpânilor. Pastile de bilă la greu şi ceaiuri amare. Apoi dotări aprige cu bâte şi lanţuri, cu otrăvuri subtile şi răngi lungi. Am plecat din ianuarie la zdrobit de capete de şobolani. Cum apar, cum îl pocnesc fără milă. Strâng sufletul în batistă, iau un tonic şi pac! Fac deratizare şi scap de toate rozătoarele de trup uman, de suflet de copil, de bun simţ şi de certitudini. M-am angajat la eradicare, deratizare, dezinfecţie, la spălarea dejecţiilor, la ţintuirea lor în ţepuşe. Şi ce dacă sar maţele lor pe mine sau calc în fecalele lor otrăvite? Nu se poate să omori moştri şi să scapi fără zgârieturi! Hallelujah

Duhul vorbelor (21)

”Se spune că una dintre cele mai cumplite tragedii ale spiritului e să te naşti cu spirit religios într-o lume unde credinţa nu mai e posibilă. O fi o tragedie la fel de mare să te naşti fără spirit religios într-o lume în care dredinţa este posibilă?”(Julien Barnes- Privind în soare)

when everything was

Când cuvintele sunt prea greu de rostit în limba maternă, evadezi în limba altcuiva- poate, acolo e loc destul de posibilităţi. Sunt simţurile ascuţite şi nu e timp destul pentru a înţelege. Cum te descurci pe străzi străine cerând ghidare spre locuri cunoscute? Cum ştii să convingi necunoscutul, cum îl îmblânzeşti spre aţi fi prielnic, în limitele ştiute (d)inainte? Cum ceri într-o limbă necunoscută de mâncare? Ah, nu de pâine e nevoie mereu. Merg semnele pentru suflet? Cum oferi ceea ce nu ţi s-a cerut? Aşa, gândindu-te că ar putea merge orice din ce nu ai la îndemână, nu rămâne decât să speri. Nimic static în asta! N-am mai întâlnit nimic mai dinamic decât starea în care rugăciunea nemaifiind cerere, e doar cântec mut. Cu inima destul de sus, încât stă să sară afară, cu pilozitatea speriată, cu ape în ochi, cu răsuflarea dincolo de plămâni, cu numărătoarea la zi- aproape 3 ani o dată, aproape 1 an altă dată. Sunt pe minus! Am ascultat melodia asta de peste 20 de ori şi nu mă dumiresc de ce îmi zice altceva decât spune limba asta, îndepărtată. Oare ce spune, ce vrea, unde duce, cum şi când? Închid ecranul ăsta, cu lumină supărătoare, care înghite cuvintele şi le muţeşte, schilodind mintea în căutarea lor….şi, reapar în avalanşă, de nu apuc să le scriu niciunde. Caut cu disperare suprafeţe care să primească toate alfabetele, atunci când sunt emise…dar, nu găsesc. Găsi-m-ar ele pe mine!

Nu vezi că vâjâie totul?

Ah, şi nu e de la şampanie. Nici de la nopţile nedormite. Nici de la trezirile abrupte la 11, aproape amiaza. Nici de la filmele franţuzeşti. Nici de la băile în miez de noapte. Nici de la plânsul lung, nici de la râsul cu întreruperi. Nici de la senin, sau de la vecina care suferă neştiind că-i moare dragul. Nici de la visele îngrozitoare, care simulează înfarctul spre dimineaţă. Nici de la drumurile la medic- atât de dese în ultima vreme. Nici de la vacanţă, nici de la serviciul care ameninţă cu începuturile.

Atunci, de la ce să fie oare?

Oare de la britanicii şi sud-americanii citiţi? Sau poate de la strângerea bradului? Aproape că înclin s cred că, de la disperarea de cauză fără efect. Nu! de la ieşirile fără intrări? de la statul prea mult în picioare? De la calciu fără magneziu? de la ebraică cu franco-engleză? Sau poate de la germana lui? Nu, nu cred să fie asta, are altele pe cap, eu nici nu (mai) exist în sintaxa realităţii.

Să fie oare de la poezie? E momentul ăla când neputând citi decât poezie, citesc şi proză…ciudat moment! Să fie de la durerile imense de cap? Să fie de la ieri-ul mereu prezent? Să fie de la speranţa asta neobosită? Sau poate de la lipsa prietenilor? Sau din lipsa…viitorului?

Dumnezeu ştie, că eu mă încurc prea tare în formule, oamenii nu-i obligă să mă-nţeleagă, pierd pe zi ce trece mai mult…

Închei cu o poezie, vâjâitul ăsta al meu, mă aşez pe scaun şi adorm subit. Trebuie să mă apuc de mine!

Ruga mea e fara cuvinte- psalm, Tudor Arghezi

Ruga mea e fără cuvinte,
Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas.
Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte.
Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.

Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard către tine-ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.

Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă
Şi te scrutez prin albul tău vesmânt
Pentru că mintea mea să poată să-nteleagă
Nengenunchiată firii pe pământ.

Săgeata nopţii zilnic varfu-şi rupe
Şi zilnic se-ntregeste cu metal.
Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,
Aşteaptă o ivire din cristal,
Pe un ştergar cu brâie de lumină.

Spune tu, Noapte, martor de smarald,
În care-anume floare şi tulpină
Dospeşte sucul fructului Sau cald?

Gătită masa pentru cină,
Rămâne pusă de la prânz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,
În care paşte-un mânz.

Duhul vorbelor (20)

 

Ştiam eu de ce iubesc pietrele, de ce şi Llosa le iubeşte, pentru că în ele ‘stau de vorbă duhurile’.