nichita mea, nichită

‘Şi totuşi şi totuşi
poarta asta, dintre mine şi tine,
trebuie zguduită de cineva.’

(pierderea ochiului, Nichita Stănescu)

Anunțuri

Întrebări (retorice)- 42

Ai observat că nu se (mai) nasc decât ‘nume-de-botez’? Că cele ‘de familie’ sunt ramurile, iar cele ‘de botez’ sunt frunzele- en passant prin copacul ăsta bătrân/primordial? Unde/Când s-a terminat naşterea ‘numelor de familie’ ? Acum, doar combinări de n luate câte k. Că doar : Ank=n!/(n-k)!=n(n-1)(n-2)…(n-k+1)=(n-k+1)Ank-1

Nu? Unde ‘A’ nu e decât un aranjament!

Esop era băiat deştept

Se întâmplă (prezent continuat) să:

mă odihnesc mai bine, fără să dorm mai mult decât de obicei

combin timpurile

am memoria proaspătă

 ştiu cuvinte fără să le cunosc

scad

înţeleg mai mult(e)

mă întristeze cum oameni inteligenţi pot trăi în cămările întunecoase ale minţii şi nu ies de acolo nici cu ‘mitul peşterii’; şi nici nu simt nevoia de aer- am absolvit cursul la Crucea Roşie acum vreo 2-3 ani, dacă foloseşte la ceva…

 visez condensat, dar până la creion şi hârtie să uit tot- dar tot! foarte trist!

mă delectez cu Nora!

mă binedispun teribil Woody cu Bananas!

Între mine

În mijlocul oraşului. La adăpost de ceilalţi, expusă însă în cele mai mici amănunte. Nu-s pereţi să ascundă ce nu-i materie! De câte ori ies din mine, mă sperii. Gândurile-cuvintele sparg reţeaua învizibilă a undelor şi pleacă cu direcţie precisă, cunoscând adresa. M-am prins că gândurile-cuvintele au memorie proprie, nu trebuie să le imprim nimic. Iar reţeua se distorsionează tot mai mult. Nu doar ale mele sunt cauza. Se impune o nouă aşezare a liniilor, o nouă modulaţie, o nouă concepţie despre-înspre, singura poştă posibilă. Ele intră în mine şi ies mai departe, legându-mă de atât şi tot-în acelaşi timp.

vis-a-vis (3)

Cum nu, daca nu aievea? Noaptea târziu, sau dimineaţa devreme, 5 să fii fost, dacă nu cumva chiar aşa s-a întâmplat.

Buna- Vestire era, ora-alta. Undeva cu multe lume, chestiuni obligatorii. Telefonul sună, în cele din urmă dau de el în geanta-vagon. În vis îmi pun de obicei multe întrebări, una a fost ce căutam eu cu toate cele la mine-era sărbătoare şi eu trebuia să fiu în alt loc, unde eram aşteptată?! Ce mai conta?! De obicei mă uitam să văd cine mă sună, numai de data asta nu. Înăuntru era hărmălaie, am ieşit în curte(oh, da, era o curte- oare unde eram?). Şi nu? era Buna- Vestire, doar m-ai sunat… Descrierea se încheie aici.

Şi încă nu-i Buna-Vestire, acuş va fi…

Goliciunea

Mi-am pus cândva problema goliciunii. A oamenilor, se înţelege. Că animalele având păr sau doar piele văd că nu se sinchisesc. Oricum, nici n-ar avea de ce. Aşaaaa… Am ieşit din grădină, pe seară; oare să fi fost frig? Frigul singurătăţii, al oboselii, al neodihnei de noapte. Mai întâi hainele de piele. Erau făcute special pentru ruşine. Moda a evoluat şi au fost introduse şi cele estetice, cele de prestanţă, cele relaxante şi cele ademenitoare, sau cele haoiase. Există mult mai multe feluri-nu le ştiu eu pe toate. Oricum, cred că există şi hainele aparente, cele care doar dau impresia existenţei, dar nu şi simţurilor. Despre cele ale necesităţii nu vorbesc acum!

De când ne naştem fugim de scutece, sunt cele care ne ţin aproape de resturile noastre, sunt cele care strâng şi ne jenează poziţia, care atârnă greu şi care păstrează mirosuri, cele care ne condamnă la starea de ‘prea mic pentru altele’. Eu fac parte dintre foştii bebeluşi plimbăreţi prin casă în pielea goală, ori de câte ori scăpam de sub tutela mamei. Voi presupun, că fiind serioşi-nu. Cândva-undeva se formează sau este adoptată ruşinea: de ceilalţi, de vârstă, de ‘nu aşa’, de ‘nu e bine să vadă altul ce ai'(că pp că vine şi-ţi ia, sau se îmbogăţeşte iar tu sărăceşti), de străini, de mama-tata, de fraţi, uneori chiar şi de oglindă. Şi ce facem noi-copii curioşi fiind? Căutăm singuri ceea ce alţii ascund cu atâta sârg pe sub fuste şi pantaloni, pe sub costume de baie şi lenjerie,  după uşi şi ferestre drapate, în vestiare şi sub protecţia nopţii.

Vârsta aia la care ai aflat ce şi cum se numeşte ‘vârsta neruşinării’, a nelegiuirii, a scăpării de sub tutelă. Normal, doar faci orice să fii cum erai la începuturi-gol şi fericit. Chiar dacă contextul nu mai e acelaşi, deja înălţimea de la care priveşti e alta, toate dimensiunile au explodat şi nici dorinţele sau gândurile nu mai sunt aceleaşi- doar sentimentul că, gol ţi-e mai bine. Nu trebuie neapărat dublată persoana.

De acum eşti mare, prea mare pentru scutecele din pânză(cu toate că alte scutece mai pot sta atârnate de tine), nici lapte nu mai bei iar dinţii pentru carne sunt mari şi permanenţi, lumea a căpătat mulţi cm în plus, nu mai stai nici prin preajma mamei iar ce spun alţii te interesează prea puţin. Şi ce faci? Nu ştii foarte bine care sunt momentele goliciunii.-care să fie numai ale tale şi care paradoxal- să nu deranjeze pe nimeni, nu că ţi-ar păsa prea mult. Te gândeşti, faci schiţe şi parcă în tot acest proces obositor se mişcă ceva în stomac-se aud fâlfâiri de aripi dinspre inimă-transformi noaptea-n zi şi ziua-n chin-imagini statice acaparează retina-devii portretul altuia-eşti mai uşor(să fie din cauza aripilor?)… Până te dezmeticeşti îţi spun alţii că aia-i iubirea şi ţi se face cald-de parcă cineva tocmai te-a aruncat în sobă, şi-ţi vine să te dezbraci-mai încet sau mai rapid, în funcţie de nasturi…şi ajungi de acolo de unde ai plecat! Şi acolo, în aripa iubirii, în aşternuturi de început, tot gol ai ajuns ca-n pământul mamei tale, ca-n grădina care te-a primit. Ce ruşine? Ce disperare? Se aşterne liniştea şi suntem mai reali decât am visat, mai frumoşi şi mai de dorit decât între timpuri. Căci nu? cele mai reale momente sunt la facere şi în iubire-pentru mine cel puţin!

animallove

Asta în cazul am putea învăţa ceva de la ele, în cazul în care am putea descifra mesajul şi în care codul ne-ar folosi la ceva…

Sursa: Gândul

Şi încă asta nu-i nimic pe lângă ce mi-a arătat Mon:

 

Îţi mulţumesc…