Întrebări(retorice)-36

Somn de după amiază cu gând continuu, absent şi obsedant. Aceleaşi cuvinte. Vorbesc oare în somn? Imagini prea reale să fie ‘de vis’.

Se mai împlinesc visele? Şi dacă nu se împlinesc, scad? Suntem mai uşori fără vise, mai goi? Să fie împlinirile pietre legate de picioare, care te (încă) opresc pe pământ?

E timp de (pentru) toate, nu-i aşa?

Ion Pillat – Tăcerea

Cobor pe câmp o data cu-nnoptarea,
Sunt pretutindeni şi nu-s nicăieri,
Mă prinde pitulată nemişcarea;
Dar pier, cu glasul tare de mă ceri.

Mă sfâşie cocoşii, câinii mă latră,
La iaz mă joc cu luna plină-n stuf,
În jurul lămpii aţipesc pe vatră,
Şi satul doarme-n mine ca-ntr-un puf.

joi, o zi ca oric(ar)e alta…

Urc pe la uşa din spate. Mă agâţ de o bară înmănuşată în plastic. Troleul e aproape gol şi mă pot uita peste capetele ascunse adânc în căciuli. Iar n-am căciulă şi afară e burniţă în toată regula. Ceva se întâmplă şi culorile dispar, lăsând un peisaj hibernal pe străzi. Tonuri de gri până la limita suportabilă. Aia de sus! Singurul care pare să ştie unde mergem, este şoferul. Şi el puţin năuc după viteza de melc pe care o încearcă. Simt teribil nevoia să mă uit în spate. Simt în ceafă priviri reci. Păcat, a trebuit să cobor!

Cu(vint)e

Cuvintele-necuvintele agăţate de gene încercând să deschidă ochii ce se ascund în somn. Ţipă la mine în tăcerea lor cu cât le văd mai des. Cuvintele scrise dor mai mult decât cele auzite.  Nici nu trebuie să le mai văd, mi le aduc aminte perfect! Tot sper că nu-s aşa şi le caut din nou vederea! Nu există modelări vizuale. Reflexiile sunt dure, lumina lor irită retina direct. Auzul e bun şi blând, distorsionează totul, făcând amintiri din relele relelor. Mă urmăresc acele câteva vorbe. Câte să fi fost, 15? Combinările nu mi-au ieşit. Sfârşitul început, mijlocul înţeles, durul dulce şi inversul tuturor ştiinţelor. Nimic nu iese la liman. Vizual e rău, auditiv e blând. Cum se poate aşa? Unde sunt acele câteva momente de graţie, când totul era să fie? Când cu greu am adormit, cuvintele păreau altceva decât la trezire. Unde a plecat înţelesul? Din când în când, azi, timpul s-a oprit, iar acele cuvinte primeau diferite inflexiuni. Celor calde le urmau cele reci. Dacă cineva s-o fi mirat că frigul îmi făcea ireal pasul, treaba lui! Timpul s-a fracturat ieri. Osuarul din stomac a lăsat gol… Am să-l umplu cu viaţă! Până când ne vom (re)vedea…

E toamna pe sfărşite, dar cred că ai aflat…

Sfârşit de toamnă- Ion Pillat

Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sânge
Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum –
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.

Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tâmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blândă pare
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.

Din „Casa amintirii”, 1906-1910

All coming back (to me) now

Noaptea, când trupurile îşi pierd linia ce le mărgineşte de eter, îmi pierd şi eu somnul. Ăla anemic şi agitat! De ceva vreme, o lună mai precis, cineva la plural s-a conformat deciziei ‘de sus’ şi s-a(u) mutat în altă parte. Deloc confortabil! Toată ziua adoptăm poziţii confortabile, decidem pentru noi, ne opunem…până nu mai poţi. Scânduri, pânzeturi, ceară, pernă şi haine aiurea, asortate la o piele decolorată în lipsa simţurilor.

Vi s-a mai întâmplat? Să priviţi oamenii de lângă voi şi să vi-i imaginaţi în coşciug? Când se îngrămădeşte moartea în ochii voştri e posibil!

Clătesc mereu privirea cu imagini din viaţă. Greu însă. Sunt împinse cu putere de gol, de logica înversă a durerii, de neputinţă, de inevitabilul absolut posibil din clipa următoare.

Câţi îmi imaginez că vor rămâne de mâine încolo? Neştiinţa mă ameţeşte şi mă umileşte în fiecare zi.

Alte ‘cineva-uri’ mi-au cerut să acced la purificări înalte. Locul să fie curăţat, moartea îndepărtată cu forţa cuvântului! Apa umplând să inunde golul iar liniştea să se aştearnă peste suflete. Imposibil de îndeplinit. La cerere mă refer. Degeaba e spălat locul, dacă picioarele murdare îl calcă în continuare. Omul sfinţeşte locul. Nu aşa era?

Pentru a fi totul complet, căci imaginea morţii e mereu în suferinţă, astăzi mi s-a demonstrat ce înseamnă ‘să te urască cineva de moarte’. Gratuit. Ar fi culmea să fie şi plătit pentru asta. Gesturi inutile, prosteşti, dincolo de penibil… Dacă el ar fi reuşit, la ora asta eram (doar) o umbră! Penibilii pot fi şi periculoşi!

Mi-am imaginat de atâtea ori lumea fără mine!

La ce bun?

 

Plecând de la poezia asta, care mi-a frământat de multe ori copilăria,

Lumina de ieri-Blaga
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, tâşnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

 

mă trezesc astăzi după vise lunatice şi aşternuturi târzii, dinainte de meridian,  ghemuite în hârtii creponate. Am adormit cu aproape siguranţa trezirii… şi m-am trezit, merg cu aproape siguranţa ajungerii şi ajung, bat spre deschidere, caut pentru găsire, cer pentru primire, mă hrănesc pentru rezistenţă….de ce nu s-ar întâmpla aşa cum cred? Şi cred!

foto