Motek still waiting…

Întrebări (retorice)- 54

Vei uita cum e să mă iubeşti?

de vorbă

Să ai o libertate atât de mare încât să-ţi permiţi să plângi, să uiţi de tine între pereţii pictaţi, să te inunde lumina şi să ai revelaţia începuturilor, oamenii să dispară dar să rămână lângă tine….nimic mai minunat. Stând în genunchi, departe de mine şi aproape de tine, înconjurată de liniştea de dincolo de noi, am înţeles ca atunci, în copilărie că, nimic nu-i imposibil. Uitasem cum e să te tragă curentul şi să nu simţi, cum e să sune un mobil în timpul slujbei şi să nu-ţi pese, cum e să zâmbeşti oamenilor fără motiv. Mă aştepta Raiul…Raiul uitat de atât de mult timp. Aşa, după ce mi-am trăit deşertul, l-am găsit  din nou. Era acolo şi aştepta. Ce eliberare. Am să-ţi povestesc toate când ne vom revedea. Vom plânge de bucurie. Va fi aşa cum vorbeam.

despre tine, cu dragoste

Şi când crezi că nu mai e timp să demonstrezi nimic, când crezi că ai fost uitat(ă), că nu e aşa cum te gândeai, când începeai să pierzi puţin câte puţin, să plângi prea tare şi să nu mai auzi chemarea, când credeai că nu mai crezi, când era de ajuns orice pentru atât de puţin, când credeai că ai uitat chipul, când credeai că nu-i ăsta rostul, când credeai că te-ai înşelat singur(ă), când credeai că nu mai e timp, când credeai că nu mai poţi, când credeai că totul e pierdut şi oamenii sunt făcuţi să uite repede şi profund, când credeai că te vei obişnui, când credeai că ţi-a trecut, când credeai că nu vei mai crede….s-a întâmplat! Ai auzit nişte vorbe care ţi-au mers la suflet, care-ţi vorbeau ca venind din altă parte şi care ştergeau urmele de nesiguranţă şi negând totul te ajuta să afirmi totul. :)))) Cum te pot face oamenii să crezi, tocmai negând atât de tare…evidenţa. E ceva foarte puternic în înverşunarea cu care ceilalţi te opresc….M-am mai liniştit, mi s-a demonstrat pe ocolite că nu cred degeaba, nu iubesc degeaba, nu sper degeaba, nu ţin minte degeaba….nu nimic degeaba…

secret carol

primeşti cu colindul? am început repetiţiile de ceva vreme. e de ajuns să închid ochii şi se aşterne alt timp. pot suprapune imaginile. mereu ies la iveală cele trăite cu intensitate. apare şi vinul fiert băut pe cale şi covrigii calzi, şi aburul scos de cântecele noastre, şi zăpada ce ne intra în ochi şi sufletele fierbinţi şi inimile înflăcărate. restul e doar imaginaţie. spectator al vieţii reale şi trăitor al celei trecute. nimic patologic, doar trăire în partea de lume cu care am mai multe în comun. m-am închis pentru cei care vor să mă mai locuiască. sunt deja locuită. sunt deja ocupată. sunt deja trăită. cum sunt deja iubită.

aşa e să fie

SUNT UN OM VIU- Nichita Stănescu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubite,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

shape of my heart

Această postare e fixă, ca starea mea de vis ne(pu)trezit…Pentru gânduri mai noi, nu uitaţi să folosiţi scroll!

în seara asta

m-am întâlnit cu Dumnezeu

şi i-am spus de tine,

de toate cele…

 n-a fost de acord

dar simt … c-a înţeles!