Superblog 2011,de ce nu?!

Poate îţi va părea mercantil gestul meu…acela de a mă înscrie în nebunia reţelei care se numeşte ‘miză bănească’,nu?Numai că nu e aşa,dar oricum,poate fi în toate felurile.M-am decis să mă arunc nebuneşte(deja mă repet) în scrisul despre orice îmi pun ei la dispoziţie.Un fel de creative writing.N-am timp,sunt deja obosită peste măsură,dar mi-e bine că scriu.Tăcerile mi le păstrez pe alte subiecte.Nu mă întreba ce m-a apucat!Nu la bani m-am gândit.

Dacă doreşti să fii în barca vecină  şi să încerci să mă dărâmi,acum e momentul.Aplică la Superblog 2011 şi fii cel mai bun!Concursul e la a 4a ediţie,iar 30 septembrie e ultima zi de înscriere.Vei găsi aici regulamentul şi formularul de înscriere.Cât despre sponsori,parteneri şi organizatori citeşte aici!Nu promit să fiu extaziată,nu fac reclamă mascată(e cât  se poate de open)poate că nu voi rezista la toate etapele (din 1 oct. -1 dec.),mai mult ca sigur nu voi fi de acord cu tot ce şi cum şi etc,dar deocamdată trec peste şi intru.

Baftă!

Anunțuri

Iubiri labirintice-2

foto   foto

‘A iubi înseamnă să fii tăcut.

Da,poţi iubi cu privirea.’

(Lydie Arickx vorbeşte despre dragoste cu Jérôme Clément,în ‘Femeile şi dragostea’ )

(Memo)rii de-o şchioapă

Gabriela mă pune la treabă.Caut prin cufere,şterg de praf,aerisesc şi scot la iveală urzeli vechi de gânduri şi fapte de-o şchioapă!Vine cu mare întârziere răspunsul meu,din păcate.Cer iertare şi mă pun pe scris….

foto

Nu mă prea bazez pe memorie.E fluctuantă şi obişnuieşte să capete o formă proprie-mi,după amar de vreme peste.E posibil să-mi amintesc cum vreau anumite lucruri din copilărie.Într-un fel e şi normal.Mi le amintesc cum le-am simţit.

Prim(a)e amintir(e)i?Greu cu amintitu’

Parcă se făcea că….Of,dar cam aşa încep amintirile timpurii,cu văluri dese peste şi cu părelnice auziri……eram la grădiniţă.Aşa că aveam vreo 4 ani.Dar parcă am ceva amintiri şi înainte de 4 ani,pentru că ştiu cum mă pregăteam de grădiniţă.De atunci dau năvală evenimentele.Chiar,ce-am făcut înainte de înrolarea mea în oficial?

Undeva la etajul 10,într-o umbră ce ne intra în oase,cu un balcon pe care-l credeam limita Tartarului,mi-am trăit primele amintiri.Undeva pe aproape mirosea puternic a smochine şi-a lavandă.Bine că nu în acelaşi timp.În surdină se auzea vocea mamei care împacheta cu grijă ciorapi albi,fustiţa roşie şi bluziţa albă cu volănaşe.Calendarul din perete,ale cărui foi le-am văzut arzând în tăcere,arăta septembrie,un an de demult.Când mă simţeam nesigură trebuia să am ceva în mână.Pe care să-l strâng tare.Cum tata nu avea voie cu mine în grădiniţă(fie ea de protocol),strângeam tare o radieră albă şi moale,cum numai în facultate mi-a mai fost dat să mai am(din banii mei,de data asta).Prea o îndrăgeam,aşa că un băiat mai năstruşnic a reuşit să-mi ia puterea,iar eu să renunţ la grădiniţă după 10 min de plâns năpraznic.De nu era tata,care aştepta ca fata să se adapteze,puneam băiatul la pământ.Mai târziu ne înţelegeam atât de bine!Aud acordurile pianului la ora de muzică şi pe profesoara de franceză,apoi ceva de genul jo mapel Fănel.

Îmi amintesc de timpuriu cum miroseau prăjiturile mamei,şi vinul de smochine al tatei,şi socata,murăturile şi parfumul vecinei.Văd toate culorile de atunci,am în stomac aceleaşi emoţii.Nu-mi amintesc ce chip îmi arăta oglinda,pe vremea aceea.Oglinda din baie era prea sus,cea de pe hol nebăgată în seamă.M-am descoperit târziu,când adresa era schimbată şi părul mult mai lung.

Acum,când ordonez imaginile,îmi amintesc câteva frânturi de când mersul mi-era limitat la statul în căruţ.Să tot fi avut vreo 2 ani şi jumătate.Vâd mulţi corcoduşi în parcul sticlăriei,din zonă şi fete ce imitau pe Nadia Comăneci la bară,printre covoarele atârnate spre aerisire de tanti Puşa.

Cum balconul era printre nori şi mi-era interzisă trecerea(mai întâi de ai mei,apoi de propria-mi frică),priveliştea era alcătuită doar din cer şi-o mică bucăţică de pământ,cât se putea vedea de la geamul sufrageriei.Afară,toţi mult prea înalţi decât mine nu aveau decât pantofi şi ciorapi.În anii ăia am pus pantofii pe categorii.Coloraţi,din piele şi pânză,cu toc sau pe jos,cu capse sau greu de legat,de dorit sau de alungat la tomberon.Oamenii aveau rar faţă.Şi o aveau din momentul în care vocea lor era ademenitoare.

Mi-era pasul mic şi agăţată cum eram de mâna tatei,puteam lăsa să se întâmple orice,mai puţin să ţipe cineva la noi.Mă făceam mai mică decât eram şi parcă intram în buzunarul tatei până se sfârşea,apoi doream să zburăm de acolo cu primul tramvai.

Amintirile legate de sora mea(la vârsta aceea) au doar vocea mamei când o strigă să iasă mai repede din baie şi să mă lase şi pe mine,cum e implorată să mă ia şi pe mine la joacă iar ea fuge şi mă lasă acasă,cum se ascunde şi mă sperie cu cearceaful pe cap,cum ţine un jurnal şi mă pune să jur pe toate cele mai cele că nu mă voi uita în el,cum iau parte la prostiile pe care le face şi ne amuzăm cu lucruri ‘interzise’.Eu mică,ea mare,secretele nu-i erau mereu în siguranţă.

Văd că n-am o’primă amintire’,am doar calup,bucată,felie de amintiri.Ele vin grămadă,fără etichetă,cu dată şi consistenţă.Eram un ghindoc cu păr roşcat şi ochelari.Cu fustiţe frumoase,cu pantofi de lac,ba negri ba roşii.Cu unghiuţe curate,cu drag de caiete şi creioane,cu drag de cofetării şi cu vise multe şi năstruşnice,cu multe întrebări în buzunarul de la vestuţa roşie cu fermoar şi iepuraşi,cu gentuţă albă cu şiret şi cu dorinţa de-a dormi mereu pe feţe de pernă apretate,cu frică mare-mare de întunericul care căsca mereu monştrii din poveşti la mine,cu  dorinţa crescândă ca cei mari să mă observe în jocul lor şi să mă lase şi pe mine cu ei,şi cu atâtea altele ce fug acum din mintea mea.Cine ştie pe unde or fi ajuns….

Năzdrăvenii memorabile nu am făcut.Cu vioara de gât,cu ursu’ la tata în braţe,cocoţată pe-un scaun prea înalt la cofetărie mâncând Excelent,cu umbrela colorată mergând prin ploaie spre grădi,cu buchiile învăţate curând,n-am mai apucat să fac nebunii majore.De-alea mai mititele mai făceam,dar povestea cu altă ocazie….

Frică de întuneric nu mai am,nici prăjituri nu mai mănânc(cu toate că-mi surâd din vitrină),la vioară nu mai cânt şi nici roşcată nu mai sunt.Copil,însă,de cele mai multe ori!

Toate cele bune doresc copilăriilor voastre!Şi de aveţi ce povesti,daţi mai departe firul de tort,să  treacă amintirea pe la toţi.Că-i vremea de culcare,iar copiii au nevoie de poveşti.

Noapte bună….

 

 

Întrebări(retorice)-35

 

Cum poţi trece de la stări intense la nimic?

Intenţionat,brusc,(pre)meditat?…Cum se poate?Eu nu pot (să vreau) să înţeleg!De înţelegi,dezleagă-mă de taina asta!

Locativ(e)

M-am mutat într-o idee fixă;

prima în care am crezut,

ultima în care s-ar fi dorit prezenţa.

Şi asta definitiv.

Mi-am spus că e cel mai simplu aşa.

Pe cât de complicat pare.

E singurul lucru pentru care nu ai concurenţă.

Cine doreşte vertij,dureri,lipsă de aer,inima-n gât şi gânduri sângerii?

……………

Exact.

Aşa mi-am spus şi eu.

Ceilalţi sunt ocupaţi cu calea cea simplă.

Nu că aş fi doar eu salahor de suflete.

Eu doar pe mine mă văd pe aici,

ceilalţi mai mult ca sigur mi-au luat-o înainte.

Spaţiul îngust nu-mi dă motiv de întors.

Captivă de bună voie,

cu jumătăţile de aripi împăturite pentru spaţii mai bune,

încerc să respir economic.

Aerul e din ce în ce mai puţin.

Ferestrele apar o dată-n zi,şi acelea numai spre nord.

Se deschid larg şi mă ademenesc cu idei libere.

Obraznice,ca nişte păsări abia născute,

care cred că zborul e totul.

Astăzi mi-am împodobit ideea fixă cu o vedenie de ieri.

Atât de clară,încât aievea ar fi părut imposibilă!

foto

 

 

Să-l ajutăm pe David să-l învingă pe Goliat

E mic,prea mic pentru o platoşă atât de mare.Luptă cu boala în scutece şi-i răspunde scâncit încercărilor prea grele.

Necazul lui l-am aflat la Nea Costache.Fiţi sabia din dreapta sa cea mică.Are nevoie de noi!

Am preluat de la Nea Costache:

Bună eu sunt David, am 9 luni și asta e povestea mea…

De foarte mulți ani mama nu mai speră că va mai avea vreodată copii, dar eu m-am gândit să-i fac o surpriză. Am 10 săptămâni și ea încă nu știe. Abia aștept să o cunosc!
Sunt în burtica ei de 28 de săptămâni, mă simt bine și ocrotit dar tare nedumerit sunt când ceva mă smulge de acolo iar eu nu sunt pregătit. Aș vrea să țip dar nu pot să respir până când o doamnă doctor mă ajută și reușesc să scot un sunet dar încă nu pot respira. Iau și o notă, nota 6; nu este o notă mare, dar eu sunt mare, am 1300gr. Mama e tare fericită dar eu nu stiu dacă voi supraviețui primei nopți. Plămânii mei nu sunt destul de dezvoltați nici măcar pentru a primi oxigenul ce intră prin tubul ăsta mare din gutița mea.
E dimineață! Am reușit dar îmi este înțepat tot corpul, tubul mă deranjează și mama nu e lângă mine. Nu e tocmai așa cum mi-am imaginat că va fi, iar când am cunoscut-o pe mama, plângea, dar nu de fericire. La scurt timp m-am și botezat, de atunci ma cheama David Gabriel.
Zilele trec … multe perfuzii, transfuzii până când o hemoragie cerebrală o face din nou pe mama să plângă, dar eu voi lupta în continuare. După două săptămâni mama îmi intinde un deget și eu îl prind în mânuță și n-aș mai vrea să-i dau drumul. În următoarea săptămână inima mea începe să cedeze fac stopuri cardio-respiratorii dar doctorii îmi sunt alături iar mama se roagă pentru mine la bisericuța din curtea maternității. Doctorii i-au zis că au făcut tot ce au putut și numai Dumnezeu mă mai poate ajuta. El m-a ajutat și de data asta iar starea mea a început să se stabilizeze. Inima mea n-a încetat să bată.
A trecut o lună și jumătate … e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi înlocuit cu o măscuță. E mult mai bine așa! La câteva zile mama mă ia în brațe pentru prima oară. Sunt fericit! Stau nemișcat și n-aș mai vrea șă mă mai dezlipesc de pieptul ei. Părea că totul va reveni la normal, ba mai mult îl cunosc și pe tata. Tata îmi vede pentru prima oară ochii negri și mari. E copleșit de emoție. În curând îmi verifică ochișorii și domnul doctor oftalmolog să vadă dacă vederea mea este în regulă dar n-a putut să ne dea nici o veste bună. Facusem retinopatie și îmi pierdeam vederea întru-un ritm alert. Era necesară o operație urgentă dar, bronhodisplazia pulmonară cu care am rămas în urma oxigenării îndelungate făcea ca operația să fie mai dificilă. Când doctorul i-a zis mamei că există riscul să mă piardă ar fi preferat să rămân orb, dar la insistențele tatălui meu, am fost operat și totul a decurs destul de bine.
După 3 luni, părinții mei, mă iau acasă, îmi cunosc fratele, sunt alintat și răsfățat deși durerile sunt încă mari din cauza herniei inghinale pe care o am. Credeam că vor mai fi două operații și nimic rău nu avea să se mai întâmple, că voi fi fericit în sânul familiei mele, însă nu au trecut nici 4 luni și sunt din nou în spital cu pneumonie.
Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit de-atât a fost când datorită unor crize pe care le făceam s-a descoperit că sufăr de o boală necruțătoare – encefalopatie hipoxic ischiemică, paralizie cerebrală ( tetrapareză spastică ). Acum înțeleg de ce nu îmi pot folosi mâinile și picioarele ca un bebeluș normal, de ce nu pot ține o jucărie în mână, de ce nu pot să fac nimic din ce ar trebui să fac la vârsta mea. Deși ma 9 luni, am fost evaluat la o vârstă mai mică de 3 luni.
În sfârșit, epuizați de drumuri lungi, după 2 luni de spitalizare și patru spitale, fără bani pentru ședințe de kinetoterapie ci doar de-un bilet de tren, ne întoarcem acasă. Descumpănită și cu ochii înlăcrimați, mama mă ține în brațe dar nu mă privește. Îi caut privirea și ea îmi zâmbește ca să nu mă îngrijoreze dar eu stiu că de fapt plânge. Ce vom face de-acum încolo?
O oază de speranță se întrevede printr-un tratament de recuperare la o clinică din Ucraina care trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, însă costurile sunt cu mult peste posibilitățile financiare ale părinților mei. Dacă la început timpul se scurgea în favoarea mea și cu fiecare zi ce trecea șansele să supraviețuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a întors împotriva mea și cu fiecare zi ce trece se scurg și șansele mele de a putea merge vreodata.
Așa m-am gândit să scriu povestea mea în speranța că o va citi destui oameni cu inimă bună ce mi-ar putea acorda o șansă să nu mă întreb de ce sunt diferit de ceilalți copii, de ce nu mă pot juca, de ce nu pot să-mi îmbrațișez mama…
Vă mulțumesc că mi-ați citit povestea, vă mulțumesc din suflet pentru ajutorul vostru!
Cu drag,
David-Gabriel
Suma necesara pentru recuperarea lui David este de 35.000 de euro
BANCPOST TITULAR Irimescu Gabriel Florin
Cont Lei:RO86BPOS07207878987 RON01
Cont Euro:RO21BPOS07207878987 EUR01
Telefon:0749.513.578(tata) si 0741.324. 466(mama)

http://www.sansapentrudavid.ro/

 

Cântec mut