sfarsitu’ nu-i aici

inca n-a venit vremea, dar e aproape…

Anunțuri

Duhul vorbelor (24)

” O rană cu cât e mai ascunsă, cu atât doare mai tare” spunea Toma de Aquino în Summa Theologiae…

Reconfortant, nu? E ca şi cum tot ce-am simţit până acum, tot ce simt nu e în zadar. Cineva mă înţelege, cu aproape 800 de ani  înainte  de  a mă naşte…. Ce chestie?!  Unii dibuiesc care-i rana, unii cred că ştiu şi-şi dau cu părerea… Numai că, pe zi ce trece mi se demonstrează că nimic nu-i în zadar….nici plânsul, nici durerea, nici nesomnul, nici ruga, nici timpul, nici….cuvântul! De e dragoste….e tot!

Duhul vorbelor (23)

”Nu natura, ci cultura ne-ar face aşadar bărbaţi sau femei. Cuvântul ”sex” e în pericol să fie exclus din vocabular, deocamdată i s-au restrâns semnificaţiile la cele strict anatomice. Acum se spune ”gen”, pentru a marca o distincţie care nu mai e percepută ca o fatalitate biologică. De aici şi sintagma gender studies, categorie de cercetări istorico-literare, promovate de americani şi cu deosebire de americance. Interesant cum intelectualii se aliniază, la tot ce li se spune că e corect. Avem de-a face cu o ”contramitologie” opusă, la fel de excesiv, mitologiei tradiţionale care exacerbă distincţia dintre sexe(vreau să spun dintre genuri!). Căsătoria homosexuală, deja legalizată, sau pe cale de a fi, în numeroase ţări occidentale, se inspiră din aceeaşi filozofie: sexul ni-l alegem! S-a terminat cu tirania naturii, suntem în cultură.( Lucian Boia- Sfârşitul Occidentului?)

Duhul vorbelor (22)

”Aşa sunt cuvintele, ascund multe, se unesc unele cu altele, dau impresia că nu ştiu unde vor să meargă, dar deodată, din pricina a două trei vorbe sau patru care apar brusc, simple prin ele însele, un pronume personal, un adverb, un verb, un adjectiv, iată că emoţia urcă irezistibilă la suprafaţa pielii şi a ochilor, stricând măsura sentimentelor, uneori nu mai rezistă nervii, au îndurat multe, au îndurat totul, de parcă ar fi purtat o armură, am putea spune…”(José Saramago)

Duhul vorbelor (21)

”Se spune că una dintre cele mai cumplite tragedii ale spiritului e să te naşti cu spirit religios într-o lume unde credinţa nu mai e posibilă. O fi o tragedie la fel de mare să te naşti fără spirit religios într-o lume în care dredinţa este posibilă?”(Julien Barnes- Privind în soare)

Duhul vorbelor (20)

 

Ştiam eu de ce iubesc pietrele, de ce şi Llosa le iubeşte, pentru că în ele ‘stau de vorbă duhurile’.

Duhul vorbelor (19)

”Abia când avem experienţa unei existenţe inautentice, descoperim angoasa de a fi şi ‘grija’ morţii. Heidegger admite, într-un comentariu la prima Epistolă paulină către Tesaloniceni, că asumarea credinţei modifică radical datele problemei. Insul credincios ştie încotro. Nu moartea, ci reînvierea, parousia, a doua venire a lui Iisus, constituie orizontul existenţei sale. Angoasa este înlocuită, astfel, cu o stare de veghe orientată. Aşadar, pentru creştin, ‘căderea’ nu e resimţită ca o circumstanţă neutră. Căderea protopărinţilor e experienţa inaugurală a ieşirii în afară: din grădină în deşert, din condiţia filialităţii în aceea a suficienţei adulte, dintr-o inocenţă atotştiutoare într-o competenţă contraproductivă. Iisus însuşi n-ar fi asumat deplin condiţia umanităţii Sale, dacă n-ar fi făcut-până şi El- experienţa ‘exteriorităţii”’.

(Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus, Ed. Humanitas, Buc., 2012)