de-i vers, zici că nu-i

m-o murit necazu’ ista

n-am ce-i face

drumu-i mut

urcă-ntr-una pân’ la tine…

în rest toate  numa’ bine

cât le-oi duce

îndoite

şi-atât!

Vântul mut aduce multe

E cam trist,

dar nu e tot!

Anunțuri

Grămătica

Azi m-am ocupat cu gramatica.

Şi am scos din scrisoare ba adverbul, ba dubitaţia, ba întrebarea arzătoare, ba soarele la singular.

Cum toate erau prinse în cerneală, le-am transformat care în purceluşi, care în jumătăţi de aripă, care în trecut.

Odată desvrăjite, s-au lăsat ademenite în construcţii simple.

Atât de simple că nu mai sunt nevoite să ajungă la destina(tar)ţie.

Acolo unde cerneala se şterge, iar timbrul nu e valabil,

acolo unde închide înainte de vreme, iar cuvintele încep terminând cu….” nu îmi mai trimite”,

unde verbele sunt intranzitive, unde vederea a încăput toată într-un ocluzor,

unde atingerile au amintiri,

unde timpul merge paralel cu ochii închişi, unde … şi ….,

exact acolo se completează imaginea scrisorii.

Deci, acolo unde scrisoarea are vamă, iar timpul fermoar,

plicul nu mai are lipici, iar literele pierd lumină,

acolo (e) să tac!

Fără plic, ştergând scrisul, a rămas doar interogaţia (in)dubitativă!

Oare(când), oare(ce), oare (?)!

Era frumos ce va fi

Fluid.

Sunt un peşte aflat în burta mamei mele.

Apa s-a rupt şi-a curs dincolo de porţile cărnii.

Locul i-a fost luat de un amestec de gaze- fluid şi el- modificându-mă!

A fost apă, e aer, va fi foc!

Undeva, aproape, s-au încins grătarele inimii.

Într-o programare de azi pe ieri, solidul stă să devină fluid.

Unul vâscos.

Depunerile înving gravitaţia şi se înalţă tot mai mult.

Atât cât, punând mâinile pe ultima apărare a cetăţii

să te pot vedea, dincolo

Părerea mea despre… (1)

sin-ucidere…

Acidă reacţia care te face propriul duşman al cărnii cu care ai trăit până acum! Roade până iese la suprafaţă, sau se afundă până la ultima picătură. Noaptea, singurătatea, întunericul, uşa încuiată sunt aproape. Prea aproape. Ochiul devine ambliop, nu focalizează nimic dincolo de propria-i curbare. Cum să curmi viaţa altfel decât prin smulgere? O scoţi din tine cu forţa. Se încăpăţănează să rămână la tine, faci totul să scapi de ea! Dureros de tragic! Ca şi cum te-ai scutura de păduchii cuiva care a stat prea aproape de tine şi te-a contaminat prin empatie! Eliberezi energia, scapi de combustibilul în plus. Transformi zilele în nimic, iar anii-eventuali se transformă în im-posibili! Cât e (lăsat) de înţeles? Cât e reacţie la negaţia celuilalt şi cât e neputinţă? Fără speranţă, aici merg inevitabil toate drumurile! Ce e şi mai dureros, şi de evitat pentru sănătatea genelor, e că se leagă de sânge şi rămâne pecete de recunoaştere pe mai departe! Cred că până la aproapele, ne suntem cel mai aproape şi ar trebui să punem început iubirii cu noi…în-ş/sine. Între ego şi sine s-a pus prăpastie mare! Să o umple cineva cu bolovani, cu nisip, cu orice şi să lege rănile fiinţei. Nu simţi cum mor(i) cu fiecare dus departe?

La ce bun?

 

Plecând de la poezia asta, care mi-a frământat de multe ori copilăria,

Lumina de ieri-Blaga
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, tâşnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

 

mă trezesc astăzi după vise lunatice şi aşternuturi târzii, dinainte de meridian,  ghemuite în hârtii creponate. Am adormit cu aproape siguranţa trezirii… şi m-am trezit, merg cu aproape siguranţa ajungerii şi ajung, bat spre deschidere, caut pentru găsire, cer pentru primire, mă hrănesc pentru rezistenţă….de ce nu s-ar întâmpla aşa cum cred? Şi cred!

foto

(uni/di)formă

Vă rog, închideţi lumina, n-am să mă mai văd.

Undeva în cerul de lângă casă e un tomberon cu umbre.

Motanii îşi fac veacul pe capacul din capul fără încuietoare.

Din când în când e linişte.

Timpul mă oftează dincolo de el, e loc liber.

Liber să facă ce vrea. Şi mai liber, să nu (mă) înţeleagă.

Apoi, un escavator mă goleşte de conţinut, depozitând nimicul dincolo şi resturile aici.

Pansament nici nu visez.

Aproape lună plină de vârcolaci în faşă.

Ies din resturile de aici şi se dezvoltă în nimicul de dincolo de mine.

În tomberon se face umbră deasă când e lumină-n jur.

Vă rog, închideţi lumina!

De mâine nu mai spun.

Nimic(ul) mă doboară!

Se face apoi maree…

foto

Când Van Gogh mă/te invită la o cafea

A fost frumos. Am uitat de timp, mi-am agăţat foamea în scaun până a urlat la mine, după atâtea cuvinte pe burta goală. Mi-am hrănit aşteptarea cu amintiri, cu imagini desprinse parcă dintr-un viitor apropiat. Mirosea a iarnă, şi undeva parcă era atmosferă de colinde şi de aburi de cafea. Am mâncat nesperat de bine. Mai lipsea cana cu vin fiert. Nu se cădea, însă.Van Gogh nu era prezent. Plecase să-şi aline rana de la ureche. Eu am rămas să-l aştept. Au rămas şi ceilalţi.

Celelalte le puteţi vedea pe Semne Bune!