Azi m-am ocupat cu gramatica.
Şi am scos din scrisoare ba adverbul, ba dubitaţia, ba întrebarea arzătoare, ba soarele la singular.
Cum toate erau prinse în cerneală, le-am transformat care în purceluşi, care în jumătăţi de aripă, care în trecut.
Odată desvrăjite, s-au lăsat ademenite în construcţii simple.
Atât de simple că nu mai sunt nevoite să ajungă la destina(tar)ţie.
Acolo unde cerneala se şterge, iar timbrul nu e valabil,
acolo unde închide înainte de vreme, iar cuvintele încep terminând cu….” nu îmi mai trimite”,
unde verbele sunt intranzitive, unde vederea a încăput toată într-un ocluzor,
unde atingerile au amintiri,
unde timpul merge paralel cu ochii închişi, unde … şi ….,
exact acolo se completează imaginea scrisorii.
Deci, acolo unde scrisoarea are vamă, iar timpul fermoar,
plicul nu mai are lipici, iar literele pierd lumină,
acolo (e) să tac!
Fără plic, ştergând scrisul, a rămas doar interogaţia (in)dubitativă!
Oare(când), oare(ce), oare (?)!

0.000000
0.000000
Filed under: Bazar, Buletin de stare, De'ale mele slove | Tagged: nelinisti | Leave a comment »