de-i vers, zici că nu-i

m-o murit necazu’ ista

n-am ce-i face

drumu-i mut

urcă-ntr-una pân’ la tine…

în rest toate  numa’ bine

cât le-oi duce

îndoite

şi-atât!

Vântul mut aduce multe

E cam trist,

dar nu e tot!

Grămătica

Azi m-am ocupat cu gramatica.

Şi am scos din scrisoare ba adverbul, ba dubitaţia, ba întrebarea arzătoare, ba soarele la singular.

Cum toate erau prinse în cerneală, le-am transformat care în purceluşi, care în jumătăţi de aripă, care în trecut.

Odată desvrăjite, s-au lăsat ademenite în construcţii simple.

Atât de simple că nu mai sunt nevoite să ajungă la destina(tar)ţie.

Acolo unde cerneala se şterge, iar timbrul nu e valabil,

acolo unde închide înainte de vreme, iar cuvintele încep terminând cu….” nu îmi mai trimite”,

unde verbele sunt intranzitive, unde vederea a încăput toată într-un ocluzor,

unde atingerile au amintiri,

unde timpul merge paralel cu ochii închişi, unde … şi ….,

exact acolo se completează imaginea scrisorii.

Deci, acolo unde scrisoarea are vamă, iar timpul fermoar,

plicul nu mai are lipici, iar literele pierd lumină,

acolo (e) să tac!

Fără plic, ştergând scrisul, a rămas doar interogaţia (in)dubitativă!

Oare(când), oare(ce), oare (?)!

Era frumos ce va fi

Fluid.

Sunt un peşte aflat în burta mamei mele.

Apa s-a rupt şi-a curs dincolo de porţile cărnii.

Locul i-a fost luat de un amestec de gaze- fluid şi el- modificându-mă!

A fost apă, e aer, va fi foc!

Undeva, aproape, s-au încins grătarele inimii.

Într-o programare de azi pe ieri, solidul stă să devină fluid.

Unul vâscos.

Depunerile înving gravitaţia şi se înalţă tot mai mult.

Atât cât, punând mâinile pe ultima apărare a cetăţii

să te pot vedea, dincolo

Părerea mea despre… (1)

sin-ucidere

Acidă reacţia care te face propriul duşman al cărnii cu care ai trăit până acum! Roade până iese la suprafaţă, sau se afundă până la ultima picătură. Noaptea, singurătatea, întunericul, uşa încuiată sunt aproape. Prea aproape. Ochiul devine ambliop, nu focalizează nimic dincolo de propria-i curbare. Cum să curmi viaţa altfel decât prin smulgere? O scoţi din tine cu forţa. Se încăpăţănează să rămână la tine, faci totul să scapi de ea! Dureros de tragic! Ca şi cum te-ai scutura de păduchii cuiva care a stat prea aproape de tine şi te-a contaminat prin empatie! Eliberezi energia, scapi de combustibilul în plus. Transformi zilele în nimic, iar anii-eventuali se transformă în im-posibili! Cât e (lăsat) de înţeles? Cât e reacţie la negaţia celuilalt şi cât e neputinţă? Fără speranţă, aici merg inevitabil toate drumurile! Ce e şi mai dureros, şi de evitat pentru sănătatea genelor, e că se leagă de sânge şi rămâne pecete de recunoaştere pe mai departe! Cred că până la aproapele, ne suntem cel mai aproape şi ar trebui să punem început iubirii cu noi…în-ş/sine. Între ego şi sine s-a pus prăpastie mare! Să o umple cineva cu bolovani, cu nisip, cu orice şi să lege rănile fiinţei. Nu simţi cum mor(i) cu fiecare dus departe?

La ce bun?

 

Plecând de la poezia asta, care mi-a frământat de multe ori copilăria,

Lumina de ieri-Blaga
Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, tâşnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

 

mă trezesc astăzi după vise lunatice şi aşternuturi târzii, dinainte de meridian,  ghemuite în hârtii creponate. Am adormit cu aproape siguranţa trezirii… şi m-am trezit, merg cu aproape siguranţa ajungerii şi ajung, bat spre deschidere, caut pentru găsire, cer pentru primire, mă hrănesc pentru rezistenţă….de ce nu s-ar întâmpla aşa cum cred? Şi cred!

foto

(uni/di)formă

Vă rog, închideţi lumina, n-am să mă mai văd.

Undeva în cerul de lângă casă e un tomberon cu umbre.

Motanii îşi fac veacul pe capacul din capul fără încuietoare.

Din când în când e linişte.

Timpul mă oftează dincolo de el, e loc liber.

Liber să facă ce vrea. Şi mai liber, să nu (mă) înţeleagă.

Apoi, un escavator mă goleşte de conţinut, depozitând nimicul dincolo şi resturile aici.

Pansament nici nu visez.

Aproape lună plină de vârcolaci în faşă.

Ies din resturile de aici şi se dezvoltă în nimicul de dincolo de mine.

În tomberon se face umbră deasă când e lumină-n jur.

Vă rog, închideţi lumina!

De mâine nu mai spun.

Nimic(ul) mă doboară!

Se face apoi maree…

foto

Când Van Gogh mă/te invită la o cafea

A fost frumos. Am uitat de timp, mi-am agăţat foamea în scaun până a urlat la mine, după atâtea cuvinte pe burta goală. Mi-am hrănit aşteptarea cu amintiri, cu imagini desprinse parcă dintr-un viitor apropiat. Mirosea a iarnă, şi undeva parcă era atmosferă de colinde şi de aburi de cafea. Am mâncat nesperat de bine. Mai lipsea cana cu vin fiert. Nu se cădea, însă.Van Gogh nu era prezent. Plecase să-şi aline rana de la ureche. Eu am rămas să-l aştept. Au rămas şi ceilalţi.


Celelalte le puteţi vedea pe Semne Bune!

Locativ(e)

M-am mutat într-o idee fixă;

prima în care am crezut,

ultima în care s-ar fi dorit prezenţa.

Şi asta definitiv.

Mi-am spus că e cel mai simplu aşa.

Pe cât de complicat pare.

E singurul lucru pentru care nu ai concurenţă.

Cine doreşte vertij,dureri,lipsă de aer,inima-n gât şi gânduri sângerii?

……………

Exact.

Aşa mi-am spus şi eu.

Ceilalţi sunt ocupaţi cu calea cea simplă.

Nu că aş fi doar eu salahor de suflete.

Eu doar pe mine mă văd pe aici,

ceilalţi mai mult ca sigur mi-au luat-o înainte.

Spaţiul îngust nu-mi dă motiv de întors.

Captivă de bună voie,

cu jumătăţile de aripi împăturite pentru spaţii mai bune,

încerc să respir economic.

Aerul e din ce în ce mai puţin.

Ferestrele apar o dată-n zi,şi acelea numai spre nord.

Se deschid larg şi mă ademenesc cu idei libere.

Obraznice,ca nişte păsări abia născute,

care cred că zborul e totul.

Astăzi mi-am împodobit ideea fixă cu o vedenie de ieri.

Atât de clară,încât aievea ar fi părut imposibilă!

foto

 

 

Cu dedicaţie, lor

Pe vremea când literele alfabetului

se alergau şi încurcau orele şi distanţele,

au fost un el şi-o ea,

atât de aproape.

Abia se cunoşteau.

Împărţeau aceeaşi plăcere.

Se uitau la miezul lucrurilor,prin geam.

El,(pre)ocupat cu poezia,

n-a observat că fata trimitea

toate razele colorate spre el,

făcând curcubeie.

Odată,a legat  roşu de violet,

tocmai la el acasă.

Ah,am uitat,ea era!

Aparent nepotrivite(în mintea lui),

culorile au început să picteze geamul,

prin care amândoi priveau lumea de-afară.

El se minuna de ea,

ea era absorbită de el.

Curând,

ea a devenit tot mai frumoasă

în ochii lui;

el,mult mai înalt,

în ai ei.

Au împăturit harta

şi s-au pus pe pictat punctele comune.

Iar el,nu mai face poezie.

Nu,acea poezie!

Lor le dedic

această melodie.

Ei,însă,nu ştiu nimic.

Nici dedicaţia,nici de mine.

Nu-i,că e mai bine….aşa?

Le urez fericire!

Iar ei?

Fie să vrea!

Cât îmi iei până departe?

Strâng.

Deretic.

Micşorez.

Să intre toate în cufere mici,cu lacăte moi,uşor să se spargă.

Altfel nu mă încadrez în spaţiu.

Aşa mi s-a sugerat.

Imaginea nu trebuie să mai fie ce-a fost.

Timpul trece.

Năravul trebuie ţinut în frâu.

Costă altfel,şi nu vreau să mă coste acum.

Altfel strâng de tot şi mă mut în pădurea caietelor mele colorate.

Ia să văd cât am salvat.

Ohooo,mai am.

Am salvat încă/doar 5 %.

Muncă,nu glumă.

Şi abia am ajuns la jumătate.

Aproape acolo.

Chiar în cuta timpului ce m-a brăzdat.

Fotografiile trebuie să fie mici.

Să iei lupa din sertarul cu cheiţă,o sufli de praf şi ochiul bombat dezleagă taine.

Ce-i mare e prea simplu.

Nu mai sunt necesare atenţia sau apropierea.

Totu-i de-a gata,de departe.

Aşa că deretic.

Totul va fi mai mic,de aici înainte.

Nu se va supăra nimeni,cum nici nu se va observa.

Dodiile sunt specialitatea mea.

Mulţi se vor întreba ce bolborosesc acolo,cu ceaiul aburind,chiar de-i vară.

Nimic,va fi răspunsul dat de vânt,sau poate de lipsa răbdării ce aduce somn în oase.

E târziu.

Cu toate că nu s-a întâmplat

nimic.