Guest post: Thailanda mea

Din când în când mă apucă brusc dorul de ducă. Așa că anul trecut, prin martie, consilierul strateg în călătorii cu buget mic (adică sora mea cea cu răbdare și fler) este sunat pentru a se implica în găsirea unui bilet ieftin de avion. Ne-au trebuit vreo trei minute să ne decidem asupra destinației: Thailanda, apoi a mai fost nevoie de încă o săptămână pentru achiziționarea unui minunat bilet de avion de 560 de euro, pentru Bangkok. Și uite așa, toți banii câștigați dintr-un proiect au fost investiți cu cap (zic eu) în ceea ce se prevedea a fi o călătorie de pomină. O să trec repede peste cele 9 luni de căutat cazări, citit despre locuri și transport,  despre mâncare și prețuri, vândut bicicleta, economisit bani, obținut viză, pentru că vreau să trec la subiect: ce mi-a căzut cu tronc în ianuarie 2014 și-mi doresc să mai fac/văd/gust încă o dată:

Să mă întâlnesc cu Tan. Nu, nu a fost nicio poveste de dragoste! Tan este cel mai fain ghid de luat în junglă, pe insula Koh Chang (Insula Elefant). Are tolba plină cu povești, nu te lasă să treci nepăsător/neștiutor pe lângă casele-turn ale greierilor, pe lângă orhideele sălbatice, lianele-trepte, rădăcinile aeriene și miriapozii otrăvitori precum scorpionii. Te mai reanimează cu fructe, din când în când (traseele pot varia, ca timp, de la câteva ore până la 12-14 ore), cu un orez cu legume lângă cascada în care te și bălăcești, apoi te poți prezenta, elegant, la o plimbare cu elefănțeii. Nu te aștepta ca pe Insula Elefant să duduie jungla de pahiderme alergând libere.  Numele i se trage de la forma pe care o are, iar elefanții de aici  sunt ”importați” din alte părți ale Thailandei, pentru a fi folosiți în turism. Acum, ești liber să alegi  între a da banii aferenți unei călătorii cu elefantul unor asociații care se ocupă cu protejarea elefanților maltratați, acum tratați așa cum merită un animal puternic, mândru și frumos, sau unor afaceriști care își chinuie aducătorul de bani… Eu m-am împrietenit cu o elefănțică nu foarte mare de statură, cu dungi roz și fine pe la gât și vârful urechilor. Altfel, dacă te aștepți la voluptăți tactile când o  mângâi, o bidinea cu păr scurt are același efect asupra palmei tale. Dar mersul, hehe, mersul … e legănat-puternic-așezat și delicat!

12

Și dacă tot m-aș întoarce pe insulă, aș străbate mulți kilometri de coastă, stațiune după stațiune, până la Lonely Beach. Să mănânc cea mai bună baghetă umplută cu .. nu mai contează, bagheta era divină. Da, mâncăcioșilor-pofticioși, într-o țară a orezului, am mâncat baghetă mai bună ca la Paris! Nu că rețeta nu ar fi fost franțuzească (fugi un pic la istoria ”colaborării” thailandezo-franceze), ci cred că pur și simplu era îmbogățită cu bună dispoziție. Lonely Beach e raiul celor care vor să experimenteze și ei vremurile hippy. Bodegi micuțe, baruri cu trei scaune, mâncare savuroasă făcută de localnici, cu diferite scale de picant, iute și foarte iute . Există, printre alte câteva sute, și un loc de cazare bine numit  Oasis. Un pat imens, curățenie, bungalow-ul printre palmieri, acoperiș din paie de orez, dușuri cu stele deasupra capului și marea în zare. Și am plătit exact cum era scris și pe site-ul lor, 450 baht /noapte, două persoane (adică vreo 45 de lei).

3

4

Ce poți face pe aici? Să te bălăcești, clar! Să asculți muzică, să porți conversații savuroase cu alți „fugiți de-acasă”, să și taci, să asiști la realizarea unui tatuaj (nu știu cum a fost pentru cel tatuat, dar pentru mine, să văd cum se face un tatuaj în stil tradițional thailandez, ”în direct”, a fost cel puțin interesant). Poți să te lași scăldat în ulei de cocos, la un masaj thailandez prin care fiecare os își regăsește locul corect în corp. Poți să-ți cumperi și tot felul de briz-brizuri de pe plajă, de la o doamnă în vârstă, care apoi îți prinde brățara și-ți descântă fiecare nod făcut.  Nu glumesc, asta făcea, a fost singurul moment în care am fost frustrată că nu știu limba thailandeză, pentru a pricepe și cuvintele, nu numai ”gestul”. Și da, te poți descurca de minune și fără să știi limba, localnicii au toată răbdarea din lume să descopere semnificația semnelor puse la bătaie, asta dacă nu sunt vorbitori de limbă engleză.

New Image 4 plus

Dar să ne mai mutăm un pic spre sud, că nu se termină la insula Koh Chang minunăția Thailandei. Cu ce să mergem? Cu feribotul, cu autocarul (străzi impecabile, șoferi demni urmași ai lui Ayrton Senna), cu avionul sau, de ce nu, cu trenul. Eu iubesc trenurile, nimic nu-mi induce ideea de vacanță mai puternic decât o călătorie domoală, într-un tren mov, cu așternuturi curate. Aici m-am convins că Thailanda este o țară de oameni frumoși, dintr-o chestie absolut banală. Vine domnul controlor, dăm biletele, le perforează  cu grijă, le înapoiază. Îmi arunc o privire, întâmplător, pe ele și rămân siderată. Ce apăruse pe biletul de tren? O inimioara! Perforatorul avea formă de inimă! Păi, hai să ne închipuim un pic: stau niște domni și doamne de la marketing sau de unde or fi ei, într-un birou, și fac planuri de afaceri. Iar cineva își pune problema: cum să fie găurica de pe bilet!? Și ei, oameni serioși, în costume, găsesc soluția: o inimioară! Vă închipuiți că într-o țară europeană, de exemplu, ar fi posibil așa ceva? Sau în orice altă țară a lumii ăsteia mari? Eu nu, cred că numai în Thailanda controlorul de tren îți poate lăsa, oficial,  o inimă pe bilet!

5

5+

Hai să ajungem și în Khanom. După  14 ore cu trenul până la stația Surat Thani, o călătorie cu o Toyota papuc (cred că e mașina lor preferată), încă trei ore. Miroase frumos. Ajung într-un fel de sat, într-un spațiu care îmi părea mult mai insulă decât Koh Chang-ul pe care îl părăsisem cu o zi înainte. Cazare la bungalow-uri moderne, și ce se aude, ce se aude? Apa clipocind în Golful Thailandei. În week-end se aud și turiștii thailandezi, care vin în număr mare și cântă. Karaoke este o îndeletnicire foarte apreciată. Au voci frumoase, sunt prietenoși, pe lângă cântat mai împart și băutura și mâncarea cu tine. Singura problemă este ca nu au și cântece europene, dar nu-i nimic, asta te va împiedica să te faci de râs cântând cât se poate de fals. După o petrecere de felul ăsta, ai mai multe opțiuni: pur și simplu să lenevești pe o plajă perfectă, pustie. Poți închiria un scuter să te plimbi, să ajungi la restaurante mici, afaceri de familie, pe malul mării, pentru a mânca cei mai buni creveți  tempura sau să zăreşti spinări de delfini roz. Poți să vezi case tradiționale, din lemn, ridicate pe stâlpi, sau poți să te și rătăcești prin orezării și plantații de palmieri, asta până când un domn amabil, cu ochii cârpiți de somn, își va scoate Toyota din curte și te va invita să te urci în ea, ca să te scoată la drumul cunoscut. Fără să-l rogi.

6

7

8

9

10

11

Apoi, dacă ți se pare că-i prea liniște în rai, fugi în orașul Surat Thani. Oraș banal, cu blocuri mici și gri, punctat pe ici, pe colo cu case tradiționale vechi de 250 de ani. Însă, dacă iei o barcă și intri pe niște canale doar de barcagiu știute, vezi că raiul are multe fețe: aluneci pe sub bolți  de verdeață, vezi mimozele cum se strâng la trecerea ta, faci o oprire la barcagiu acasă  să bei cel mai bun suc de cocos și să iei aminte cum împletește fel de fel de lucruri din frunze, apoi se lasă seara și îți spui ca e timpul să mergi acasă. Adică la noi, acolo, la Khanom. Greșit! Te mai plimbă un pic, cât să se facă noapte, apoi te minunezi, fără grai, de cum se aprind copacii. Da, în unele țări te duci să vezi tablouri de Kandinsky. Aici te duci să vezi licuricii.

12

13

14

15

16

17

18

19

Apoi te întorci acasă, la zăpadă, în București, te ungi cu uleiul de cocos „de acolo”, îți pipăi glezna, din când în când, ca pentru a regăsi brățara descântată și ți-e clar că trebuie să te întorci în Thailanda.

 

autor: Magda-Raluca Oprea-Minoiu;

foto: Magda-Raluca Oprea-Minoiu şi Diana Minoiu

Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cu T.A.T. Balkans și Tedoo.ro.

fiica-lui-Edom

Când totul plânge-n mine, simt acut cât de fiica lui Edom sunt. Cea care şi-a pierdut toate drepturile, de la cele considerate naturale, la cele total ireale. Un pumn de ani de zile a ţinut darul şi puuuf, gata, s-a terminat cu fericirea. Am fost izgonită. Nu mai am dreptul celor cinci simţuri fizice şi alte câteva de oricare altă natură. Nu mai am parte de binecuvântare. Stau şi mă gândesc: când ai impresia că ceva îţi aparţine, că erai fiica lui Iacov, că-i fix pe fix, că nu se putea mai bine, că gata…asta e, nu alta….se întâmplă să….aflu că-s fiica lui Edom! Ah, nu dau vina pe Edom, aşa simt că s-a întâmplat să fie! Dar asta înseamnă graniţe de netrecut, războiul tăcerii, pribegie. Profeţia Sfântului îmi spunea altceva, acum 23 de ani. S-a împlinit doar o parte, aştept continuarea! Până atunci, adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom!

Edom, tinutul lui Isav - Petra

rar, dar adânc

Îmi şopteai atât de frumos(în vis) încât am uitat de toate şi am întârziat…era 14.10. Cum se face că neaducându-mi aminte ce ziceai, tu ziceai de bine…. Aceeaşi voce, acelaşi drag, aceeaşi duioşie…

Peripeţii urbane

Căldură mare, ce să-i faci?! Îmi împachetez pluralul inexistent al lenei şi pornesc cu romanele stropite de noroiul ploii în…treburile mele. Împart transportul cu oameni plictisiţi, vorbăreţi nevoie mare, care-au înghiţit megafoane pe când erau mici. Fac click cu cartela. dar clickul devine zgomot asurzitor. Aşa o dată, de două ori, de prea multe ori până să-mi arate că am efectuat…tranzacţia! Mă uit jenată la cei din jur. Feţele lor nu-mi spun nimic, dar ochii…oh, Doamne, ochii urlă la mine din toate capilarele: habar nu ai care-i treaba cu cartela, nu se apropie aşa!, iete că a cunoscut transportul în comun, e duduie ce vreţi de la ea, degeaba eşti ochelaristă! Cum spuneam, ruşinată, îmi împachetez neştiinţa de-a face un click normal cu cartela şi mă aşez într-un colţ, între două scaune. În scurt timp m-a uitat toată lumea. Staţii lungi, asfalt ud, aer condiţionat- lucru de mirare! N-am făcut mai mult de 30 de minute până la destinaţia propusă, dar câte au încăput în urechile mele!  Două dudui, mai trecute aşa, de prima…fericire, discutau cât pentru toată lumea problema copiilor. Să-i ai sau să nu-i ai?- marea întrebare. Proverbe, zicători, experienţe comune- teribil, nu?; bârfe şi răutăţi de cratiţă arsă! Măi, dom’le, dar nu se mai săturau! Se gratulau una pe alta, de parcă se cunoşteau de dinaintea facerii. Ce chestie, oamenii pot fi atât de răi şi pot fi mulţumiţi cu asta! Trist, foarte trist! După ce şi-au tocat copiii şi i-au aruncat lături pe podeaua maşinii, s-au salutat călduros, iar una dintre ele a coborât. Mi-era greaţă! Uitasem ce-am mâncat, doream urgent lămâie, gumă de mestecat, aer sau alţi oameni în jur. Femeile alea erau mame! Aş fi putut fi copilul lor! Deja îmi plâng de milă, aşa cum îi plâng pe necunoscuţii lor copii. Se aşterne liniştea. După două staţii, un domn care tocmai se scoborâse de pe scaun şi dorea să se scoboare…de tot, urlă la un băiat postat în faţa uşii. ”De ce stai acolo, dacă nu cobori?” Vreo urmă de respect? De unde?! Şi-a schimbat atitudinea doar pentru că tânărul era aşa, mai…nevolnic. Masculul ăsta, cu pantalonii bine înfipţi în fese, cu mustăcioară studiată şi trecut binişor de vârsta la care era dorit şi-a găsit să facă pe bărbatul cu un biet băiat. Halal testosteron! Scuip în sân, mă fac că mi-e bine de câtă silă acumulasem şi aştept nerăbdătoare staţia la care trebuia să cobor. Comedie, nu alta! Dar, stai că, se lungeşte calvarul. ”Ce, nu ştiaţi că s-a schimbat staţia, ba chiar de acum 2 ani!”. Jur că-s într-o poveste de Eliade, înghit cu greu informaţia şi aştept cu răbdare momentul răcoririi. Dar ce, trebuia să fie totul ok? Cobor mai devreme cu o staţie. Dar cine i-a mai luat seama? În maşină intraseră două cucoane cu un copil cu Down, vorbeau tare-tare de tot, cu toate că nimeni nu era surd, nici măcar copila. Se purtau cu fetiţa de parcă era ciumată şi trebuia să afle toată lumea- numai că fetiţa era absolut normal, pentru un copil cu probleme. Citea dintr-o cărticică cu Învierea şi cânta de mama focului despre nişte raţe- adorabilă! O cucoană mirosea de trăsnea, a traspiraţie. Prea mulţi oameni urcau prin faţă pentru a ajunge la mijlocul maşinii; care mai de care cu burţi mari, paporniţe şi dorinţe înfrânte de confort şi lejeritate.

Cobor! Merg pe jos o staţie. Mă rog să nu fiu victima şantierului pe lângă care treceam, aproape în fugă.  În faţa mea, două biciclete, una cu geantă şi alta cu baston. Mai încolo, o doamnă sexy cu capot chic de stradă. Terase la stradă cu iz de eşapament şi praf vecin cu alergia. Grăbesc paşii… Ajung. E fix. Nu trebuie să-mi cer scuze pentru întârziere, ba chiar mai aştept juma de oră până la…tulburarea apei. Ce-a urmat, chiar nu mai contează. Un lucru e sigur, cel puţin pentru mine: prostia e tare amuzantă, pe cât de fioros şi zgomotos se exprimă! Dar am ieşit eu învingătoare? Mama ei de modestie muşamalizată, a fost înfrântă şi azi! E târziu, ar fi cazul să visez până mâine când o iau din loc, spre acelaşi loc. De data asta  şi ei şi eu ştim cine-i şeful, treaba-i mult mai relaxată. Aşa că, timp de 3 zile, hai să nu exagerez, voi fi zombi! Rog pe eventuali doritori de convorbiri să-şi înfrâneze avântul: nu doresc, nu pot şi nu vreau! Ce să-i faci?! Cu cine aş vrea să vorbesc….nu se poate!

e toamna aproape…n-o simţi, călcându-te pe suflet?

E chestia aia la mijloc, că vine toamna; o simt deja în ceafă, la colţ de stradă, aruncându-se sinucigaş pe ferestre în miros de vânătă coapă, fluturându-mi inima mai nu-ştiu-cum, răcindu-mi picioarele în sandale cât să-mi strâng amintirile în braţe, în mersul nebun cu zâmbetul pe buze de parcă cine ştie ce tren al fericirii a deraiat la picioarele mele, iese la iveală în abur de covrigi calzi dis-de-dimineaţa în drumuri periculos de alerte, aleargă de nebună norii ăia pe cer şi mă face să mă împiedic în lacrimile ochilor; e un început al fericirii în fiecare toamnă- când alţii termină ce au de trăit, eu abia încep, nu mă întrebaţi de unde-ce-cum că habar nu am; miroase a şanse în aer, iar de nu e aşa e treaba lor. Am în stomac ghem de pisici şi chiar nu-i de joacă. Am îngheţat de mult timp aşteptările, le am undeva într-un colţ de suflet- că al meu are colţuri, de al altora e rotund! E chestia aia la mijloc, că toamna nici nu-mi trebuie motiv de plâns. Mă pot transforma în pisică la fereastră, în umăr atins, în umbră pe bancă, în vânt prin crengi. În rest, e la fel: aceleaşi muzici şi gânduri. Aceleaşi pronume personale, chiar dacă persoanele şi-au dezlipit etichetele şi-au plecat! Vine toamna, şi- de fiecare dată, e la fel, într-un fel necunoscut. Trebuie să vină frigul, pentru a-ţi mai plăcea apoi să te (mai) dezbraci! Gata, mă duc să visez, citind cât mai am timp…

Insula mea, R(2)

Insula mea, R(1)