Peripeţii urbane

Căldură mare, ce să-i faci?! Îmi împachetez pluralul inexistent al lenei şi pornesc cu romanele stropite de noroiul ploii în…treburile mele. Împart transportul cu oameni plictisiţi, vorbăreţi nevoie mare, care-au înghiţit megafoane pe când erau mici. Fac click cu cartela. dar clickul devine zgomot asurzitor. Aşa o dată, de două ori, de prea multe ori până să-mi arate că am efectuat…tranzacţia! Mă uit jenată la cei din jur. Feţele lor nu-mi spun nimic, dar ochii…oh, Doamne, ochii urlă la mine din toate capilarele: habar nu ai care-i treaba cu cartela, nu se apropie aşa!, iete că a cunoscut transportul în comun, e duduie ce vreţi de la ea, degeaba eşti ochelaristă! Cum spuneam, ruşinată, îmi împachetez neştiinţa de-a face un click normal cu cartela şi mă aşez într-un colţ, între două scaune. În scurt timp m-a uitat toată lumea. Staţii lungi, asfalt ud, aer condiţionat- lucru de mirare! N-am făcut mai mult de 30 de minute până la destinaţia propusă, dar câte au încăput în urechile mele!  Două dudui, mai trecute aşa, de prima…fericire, discutau cât pentru toată lumea problema copiilor. Să-i ai sau să nu-i ai?- marea întrebare. Proverbe, zicători, experienţe comune- teribil, nu?; bârfe şi răutăţi de cratiţă arsă! Măi, dom’le, dar nu se mai săturau! Se gratulau una pe alta, de parcă se cunoşteau de dinaintea facerii. Ce chestie, oamenii pot fi atât de răi şi pot fi mulţumiţi cu asta! Trist, foarte trist! După ce şi-au tocat copiii şi i-au aruncat lături pe podeaua maşinii, s-au salutat călduros, iar una dintre ele a coborât. Mi-era greaţă! Uitasem ce-am mâncat, doream urgent lămâie, gumă de mestecat, aer sau alţi oameni în jur. Femeile alea erau mame! Aş fi putut fi copilul lor! Deja îmi plâng de milă, aşa cum îi plâng pe necunoscuţii lor copii. Se aşterne liniştea. După două staţii, un domn care tocmai se scoborâse de pe scaun şi dorea să se scoboare…de tot, urlă la un băiat postat în faţa uşii. ”De ce stai acolo, dacă nu cobori?” Vreo urmă de respect? De unde?! Şi-a schimbat atitudinea doar pentru că tânărul era aşa, mai…nevolnic. Masculul ăsta, cu pantalonii bine înfipţi în fese, cu mustăcioară studiată şi trecut binişor de vârsta la care era dorit şi-a găsit să facă pe bărbatul cu un biet băiat. Halal testosteron! Scuip în sân, mă fac că mi-e bine de câtă silă acumulasem şi aştept nerăbdătoare staţia la care trebuia să cobor. Comedie, nu alta! Dar, stai că, se lungeşte calvarul. ”Ce, nu ştiaţi că s-a schimbat staţia, ba chiar de acum 2 ani!”. Jur că-s într-o poveste de Eliade, înghit cu greu informaţia şi aştept cu răbdare momentul răcoririi. Dar ce, trebuia să fie totul ok? Cobor mai devreme cu o staţie. Dar cine i-a mai luat seama? În maşină intraseră două cucoane cu un copil cu Down, vorbeau tare-tare de tot, cu toate că nimeni nu era surd, nici măcar copila. Se purtau cu fetiţa de parcă era ciumată şi trebuia să afle toată lumea- numai că fetiţa era absolut normal, pentru un copil cu probleme. Citea dintr-o cărticică cu Învierea şi cânta de mama focului despre nişte raţe- adorabilă! O cucoană mirosea de trăsnea, a traspiraţie. Prea mulţi oameni urcau prin faţă pentru a ajunge la mijlocul maşinii; care mai de care cu burţi mari, paporniţe şi dorinţe înfrânte de confort şi lejeritate.

Cobor! Merg pe jos o staţie. Mă rog să nu fiu victima şantierului pe lângă care treceam, aproape în fugă.  În faţa mea, două biciclete, una cu geantă şi alta cu baston. Mai încolo, o doamnă sexy cu capot chic de stradă. Terase la stradă cu iz de eşapament şi praf vecin cu alergia. Grăbesc paşii… Ajung. E fix. Nu trebuie să-mi cer scuze pentru întârziere, ba chiar mai aştept juma de oră până la…tulburarea apei. Ce-a urmat, chiar nu mai contează. Un lucru e sigur, cel puţin pentru mine: prostia e tare amuzantă, pe cât de fioros şi zgomotos se exprimă! Dar am ieşit eu învingătoare? Mama ei de modestie muşamalizată, a fost înfrântă şi azi! E târziu, ar fi cazul să visez până mâine când o iau din loc, spre acelaşi loc. De data asta  şi ei şi eu ştim cine-i şeful, treaba-i mult mai relaxată. Aşa că, timp de 3 zile, hai să nu exagerez, voi fi zombi! Rog pe eventuali doritori de convorbiri să-şi înfrâneze avântul: nu doresc, nu pot şi nu vreau! Ce să-i faci?! Cu cine aş vrea să vorbesc….nu se poate!

Anunțuri

6 răspunsuri

  1. Aproape te-am văzut în fața ochilor. Toată o uimire! Cum ar spune Eliade, te-am citit pe nerăsuflate!

  2. Viaţa asta!!!

  3. a trecut incarcatura aparte a acelor zile despre care spui, da?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: