Buletin de sărbătoare…

Citesc recenzii, păreri despre cărţi- trebuie să mă decid care, ce şi cum.

Ascult muzică mai veche decât mine.

Port biruinţa Mc. Gheorghe. Nu se vede deocamdată, dar eu nu renunţ.

E sărbătoare iar. Al nu ştiu câtelea an îmi pun dorinţe-de-sărbătoare, m-a învăţat un bătrân părinte- de cele mai multe ori s-au îndeplinit, cu celelalte am răbdare…

E zi importantă: la mulţi ani! :*

Bucurii să aveţi! Oamenii mor prea repede…

Reclame

nimic de citit

Ce poţi scrie când capul s-a golit şi umblă de nebun prin lume, cu neruşinare şi cu dorinţa de a fi văzut? I-aş prescrie o reţetă, dar n-am parafa necesară. L-aş scoate la plimbare, dar deja e atât de aerisit încât numai aer nu-i mai trebuie. I-aş întocmi dosar penal şi l-aş închide pentru fraudarea realităţii, pentru încălcarea bunului mers al primăverii, pentru ironizarea încercărilor de supravieţuire, pentru sabotarea tuturor planurilor de viitor- dar nu pot demara procesul din cauza unor vicii de procedură. I-aş alcătui ferpar şi i l-aş pune în locul gol rămas după plecarea minţii, dar nu stă şi n-am unde înfige parul cu părerea de rău.

Atunci ce rămâne de scris? Nu se mai leagă cuvintele între ele, încerc mai mult din amintiri. Azi, am observat într-un loc aglomerat, cuvinte căzute pe jos. Unele erau scuipate, altele călcate în picioare, unele uitate sau chiar părăsite pe caldarâmul ocupat de atâtea tălpi preocupate.

Trebuie să-l umplu cu ceva, cât de curând; nu-l pot lăsa să se expună în halul ăsta. E clar, nici ruşine nu mai are: mai pune omu’ ceva pe el, când iese afară, dar el nu şi nu… Cică aerisirea face bine întotdeauna. Cică e mai lejer aşa, vede mai bine totul, fără încrengătura aia de maţe neuronale. Cică intră mai mult soare- e ca şi cum a deschis toate ferestrele, după ce a făcut curat. Am încercat eu să-i zic că ferestrele sunt lăsate deschise şi în timpul curăţeniei, dar el nu şi nu! Ah, cică de când este gol e mai uşor. Nu-l mai apasă migrenele, nu-l mai atrage perna şi nici nu mai plezneşte la provocările prostimii. Nu se mai (pre)ocupă atât de mult de alţii sau de ale sale, vine şi pleacă, ca vântul. Nimic nou, nimic de ţinut minte, nimic de restaurat. Nimicul nu ocupă loc, aşa că pe acesta-l păstrează.

Ce mă fac cu el? Un cap gol e tot ce nu puteam aştepta zilele astea. Oare dorinţa aia nebună din nopţile prea ocupate, de a fi roz şi fericită ca un om brusc catapultat în America… să se fi împlinit? Nu m-aş fi aşteptat! Nu dura mai mult procesul? Nu consuma mai multă energie? Nu arăta totul altfel? Zen, picioare-ncrucişate şi un zâmbet tâmp?

Oare e posibil să mă trezesc mâine cu capul plin? La fel cum era…cu gânduri, cu frici de-alea împachetate înghesuit, cu vise- oh, visele mele, cu ce-o mai fi fost pe-acolo şi-am uitat? dar unul mai inteligent nu aveţi?- a întrebat un gând răzbeţ, de nicăeiri(chiar, al cui o fi oare?)… Sau poate mă trezesc cu alt conţinut. Dar nu, nu cred. Cine vrea să dea din al lui? Că aşa, la liber, nu prea există oferte.

Chiar, şi eu acum ce să scriu? Până mă lămuresc cum funcţionez cu capu’ gol nu mai dau pe aici…

Naşte primăvara-n dureri

E de ajuns să mergi pe jos. Nu contează ţinta. Mult şi aiurea. Să simţi cum durerea urcă-n viscere, cum îţi blochează respiraţia de atâta mers, de atâta privit la durerea naturii care naşte sub ochii tăi. Nu-i nimic scârbos în asta, nu sângerează nimeni, nu urlă nimeni a durere,  nimeni nu forfoteşte în jur- cel puţin nu vizibil. Oamenii trec abătuţi, după atâtea luni de frig, trec ca şi cum naşterea asta au văzut-o de prea multe ori. Câţi dintre noi ne mai mirăm când naşte lumea? Femeia gravidă devine brusc borţoasă, nearătoasă, cu vergeturi, cu pofte şi capricii, cu părul neîngrijt, veşnic obosită şi nedormită, plină de greţuri şi supărăcioasă nevoie mare. Animalele se mişcă greu, se ascund în văgăuni- ca nu cumva să fie ţinta copiilor prea-de-curând-brute; apoi au ţâţele lăsate, se mişcă greu îşi pierd din agilitate. Natura se ascunde în nepăsarea oamenilor. Naşte discret noii muguri, aduce tiptil vremea plăcută, iar noi observăm prea târziu că, deja e prea cald s-o mai numim primăvară.

Primăvara doare. Ai observat? Naşte tot felul de chestii în noi, odată cu mugurii ei. Aduce dorinţe, vise, ne ajută să halucinăm, ne aruncă în disperări şi ne aduce bucurii fără seamăn. Cum să treci nepăsător pe(ste) lângă travaliul ei?

În cutia de scrisori mă aştepta o carte poştală…goală, cu Învierea- de Arsenie Boca. Prima dată n-am reacţionat, credeam că toate cutiile posedă astfel de cărţi poştale. Să mă fi văzut cum căutam în cele deschise, sau priveam prin fanta prea îngustă, dar nimic…aveam doar eu Învierea. Anul trecut, la Prislop, toată lumea mă sfătuia să-mi pun dorinţe- pentru mine, nu pentru alţii. N-am făcut-o. Mi-am spus doar că: mă va găsi părintele Boca, de va fi să mă caute. Iar azi, vederea! Poate că nu-i semn, poate că nu înseamnă nimic, dar poate că înseamnă…TOTUL! Mulţumesc! Azi, pentru mine, primăvara a născut speranţă! 🙂

13 aprilie, fix 3 ani- ferpar, inimii mele!

Cât timp vorbesc – Ana Blandiana

Cu dinţii strânşi între vecii,
Orice cuvânt e o încredere
Pe linia frântă între cer şi mine –
Vorbindu-ţi, trebuie să fii.
Acolo-n munţi, unde şi brazii
Se prostern, jnepeni, pe pământ,
Şi norii se preling pe piatră,
Bate-n vârtejuri un cuvânt.
Cu siguranţă că al tău e
Tiranul sunet şi afund,
Vacarmul sângelui mi-l pierde,
Dar brazii, norii îl aud.
Iubitul meu pe care nimeni
Nu l-a văzut decât în somn,
Tată cuvintelor din mine
Şi peste nerostire domn,
Nesigur fiu
Născut din ruga
Pe care ţi-o înalţ,
Am obosit de-atâta cânt,
De-atâtea gânduri fără şir,
De-atâtea vorbe îngereşti.
Eşti fără milă,
Nu te văd, n-aud –
Cât timp vorbesc cu tine,
Eşti.

---

Vouă, spammerilor!

Acest post vă este dedicat!

Îmi faceţi viaţa mai frumoasă! Abia aştept- de-mi dârdâie mâna pe tastatură să bifez căsuţa cu spam. Acolo bag toate bucuriile pe care mi le trimiteţi- la păstrare pentru netimpul de care n-am să dispun ever. Puţine chestii mişto, ce-i drept! Mai sunt unii care-mi trimit comentarii siropoase, gen: ce drăguţ; da, şi mie îmi place; ce articol frumos! În rest sunteţi toţi nişte obsedaţi! Credeţi că dacă voi nu aveţi dimensiuni considerabile ale maţului prelungitor, sau din lipsă de faună aveţi spasme necontrolate, sau poate că nu aveţi destulă alunecare- ce mai contează?…nici ceilalţi nu au, sau poate că duc lipsă? :)))))))) Am să plâng în pumni numai când o să am imaginea voastră completă în faţa ochilor- creaturi axfisiate! Până atunci am să râd! Ah, şi apropo, nu că mă veţi lăsa în pace, dar chiar n-am să urmez niciodată calea dârelor voastre. Chiar aşa de naivi sunteţi? Doamne, mai sunt şi oameni care cred că maţul lor gol este tot ce au pe lume şi nu mai ştiu cum să tragă de…bucuria asta! Apropo, nu se lungeşte! Dacă atâta ai, atâta ai!

Întrebări (retorice)- 48

Oare de ce vorbim atât de mult? Mai mult singuri decât ascultaţi, ce-i drept. Ne folosim cuvintele mai mult decât (să) ascultăm, mai mult decât (să) observăm, mai mult decât (să) simţim… Vorbim, vorbim, vorbim! Să fie de frica de a nu fi uitaţi? De teama de a nu înnebuni? De spaima că s-ar fi putut să rămânem singuri şi ne ţinem companie? Vorbim şi pentru celălalt? Ca nu cumva să credem că nu mai e ce-a fost? Sau poate că nici nu mai contează…. Eu una ştiu de ce vorbesc aici în eter! Undele duc mai departe vestea. Poate nu acum, dar cumva poate ajunge până altundeva şi poate face rod însutit! Eu cred!

***

Ce poate fi la fel de frumos ca mersul seara, pe străzi aproape pustii şi umede, pe lângă case ce miros a primăvară? Oh, ar fi multe altele. Dar să merg aşa, cu pielea găinii la purtător, nu mi se întâmplă zilnic. Şi uite că şedinţele pot ţine până seara târziu, iar străzile să arate bine aşa, goale. Vechiul cartier evreiesc, cu case sărăcăcioase, dar semeţe, miroase tare bine după ploaie. Lumina felinarelor cade blând, iar picioarele nu mă mai ascultă. Vor să rămână acolo! E-o muzică aparte, iar asfaltu-i lipicios. Păşesc greu şi simt un gol în coşul pieptului, care tot urcă şi-mi pune noduri în gât. Respir şi mai greu decât merg. Zidurile caselor au mesaje de la tine. Un zid chiar spunea că trebuie să-i promit că voi fi din nou…în picioare! Oh, Doamne, pentru mine era- nici nu gândesc altfel! Ştia că mă-ngenunchease vremea. Şi am ascultat: am început să plâng, acolo pe străzile ude de ploaie, în genunchi, lângă zidurile ce miroseau a primăvară….