Cu fricile pe sârmă

Fiecare-şi poate fi psiholog, măcar de câteva ori(esenţiale) în viaţă. Nu? Măcar de-o simplă anamneză tot sunt(em) în stare… Te iei la întrebări, mai întâi. Pregăteşti terenul. Apoi, cu memoria în piuneze încerci să rezolvi ecuaţii- necunoscute vor fi mereu. Răbdarea e necesară, până la obligatorie. Oglinda poate lipsi. La mine, de ex., închiderea ochilor ţine de cea mai bună oglindire. Azi, ieri şi alaltăieri iau fricile la puricat. Da, ele te mânâncă până la rană.  Creşte osul în tine, se întinde pielea a creştere…Uite că nici fricile nu se lasă duse. Se întind şi te urmăresc asiduu. Monştrii, nu glumă!

În copilărie, mi-era teamă:

– să răspund la uşă, când ai mei nu erau acasă

– să nu înceteze să bată inima mamei, când mai aveam prilejul să dorm cu ea

– să nu iasă monstrul-ce-verde de sub pat, când închid lumina şi aştept să adorm(era un monstru dintr-o carte de poveşti)

– de umbrele proiectate de farurile maşinilor pe perete, înainte de-a adormi

– de ţipetele oamenilor mari

– de maşinile care treceau cu viteză mare când încercam să traversez

– de violenţa cu care copiii chinuiau animalele

– de felul în care părinţii îşi băteau copiii

– de întuneric

– de oamenii care nu aveau nevoie de motiv pentru a-i face pe alţii să sufere

– de lucrurile fără logică

– urechile pereţilor când ascultam Europa Liberă şi Vocea Americii

– de marea de sânge care curgea din piciorul tatei, când i-a intrat cu ac (pe jumătate rupt) în picior, în sufragerie

– de depresia mamei

– de nefericirea celor din jurul meu

– balconul de la etajul zece

– de cutremurul care schimba comportamentul oamenilor

– de himenoptere, coleoptere şi lepidoptere

Să mai continuu? N-are rost, de unele nici nu-mi mai amintesc….

Nu, nu vorbeam cu ai mei de fricile mele. Le consideram prea….naive. Mi-era teamă să nu mi se spună că-s mereu prea mare pentru ele.

Cele de azi sunt variaţii ale celor din copilărie. Unele au dispărut fără urmă, altele… au devenit noi!

Mi le-aş sugruma pe toate cu zâmbetele celor din jur, cu bucuriile celorlalţi, cu micile fericiri, cu cerul senin şi ploile de vară, cu frunzele toamnei, cu darurile de Crăciun făcute pe ascuns, cu …atâtea lucruri mici…de-aş putea?! Dar nu pot, aşa că, mă retrag din când în când să plâng… Ştiţi? Ochii spălaţi cu lacrimi văd speranţa! În rest, la fel cum mă ştii…

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: