Zile europene cu Festivalul Filmului European

 

Europa vine la noi în formă condensată pe role de film. E transparentă, incendiară şi indiscretă uneori- mereu ademenitoare! Începe dezvăluirea pe 3 mai la CinemaPro cu filmul lui Aki Kaurismäki- ‘Le Havre’ şi se termină(cel puţin în Bucureşti) cu un ‘Bun venit’ nemţesc‘Willkommen in Deutschland’. Cu ochii lipiţi pe pânză în aşteptarea invaziei europene….

Detalii pe FFE-Facebook şi pe  site-ul festivalului. Enjoy!

 

Muşi-Muşi

Cum trece timpul?! Pe 1 mai, Muşeţel face un an de convieţuire cu umanii. La mulţi ani, Muşeţel!

  • blănos fin,
  • răsfăţat şi fără mofturi,
  •  cuminte tare şi şmecher nevoie mare,
  • cu energie de leopard şi lene regească,
  • cu poziţii demne de catalog şi curiozităţi nenumărate,
  • cu boticul lipit de geam în căutare de înaripate,
  • cu preferinţe pufoase-lăţoase-zăngănitoare-luminoase,
  • cu cântec specific merge spre somn,
  • cu rugăminţi fierbinţi mai cere o porţie de mâncare,
  • tolănit mă aşteaptă la uşă,
  • vrea cu mine în cada cu clăbuc,
  • stă cuminte la tăiat de unghiuţe,
  • face ca balaurul la periat,
  • aşteaptă ham pentru plimbări,
  • pândeşte orice neatenţie pentru a devasta frigiderul,
  • doarme graţios în chiuvetă-cadă-fotoliu-sârmele de rufe-dulap-masă-cutii-pungi-maşina de spălat-birou-hărtii importante,
  • ştie să obţină ce vrea,
  • se uită cu graţie cum te trezeşti pentru că împinge-rând pe rând, obiectele de pe birou spre a te forţa să te trezeşti şi să-l hrăneşti,
  • salută dimineaţa punându-şi boticul rece şi umed pe obrazul tău
  • deschide uşile sărind pe clanţă
  • nu ratează niciun sertar deschis
  • se joacă de-a v-aţi ascunselea
  • se sperie şi-şi dublează părul de zbârlit ce devine
  • mânâncă sănătos şi nu face mofturi
  • varsă apa când nu e proaspătă
  • se joacă cu bile de cauciuc în miezul nopţii
  • se întinde la soare
  • cască miaunând
  • oftează la mângâieri, după care se relaxează şi adoarme
  • mânâncă din palmă
  • se aşează pe părţile dureroase ale corpului şi toarce
  • când îi este foame, are mereu impresia că te duci să-i umpli bolul şi stă numai în picioarele mele
  • când nu primeşte de mâncare când vrea el, exact în momentul acela…se aşează în faţa mea şi mă ceartă, miorlăind din ce în ce mai tare şi fixându-mă cu îndârjire
  • stă în lumina de veioză, ca diva în reflector
  • se izbeşte de toate alea în goană după fluturi, muşte , ţânţari, molii sau gânduri răzleţe
  • şi multe altele….

Duhul vorbelor (18)

”Iată, soarele dă după muche şi cade-n asfinţit. Dacă n-ar vrea să mai răsară soarele, ce i-ai putea face? Cui să spui, cui să ordoni? Poţi zidi o casă, o maşină sau o fabrică, da’ cum poţi schimba mersul soarelui sau să-l dregi dacă se strică?’‘- Ţîntea Ion Stanciu-83 de ani, din Piana Mărului (1968) în cartea lui Ernest Bernea, ‘Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român’

impromptu

Ce contează câte corzi are inima, ce contează locul unde sângerează, cât şi unde a luat o pauză? dacă sună aşa…lacrimile pot veni în voie! spală ce găseşte în drum…

Cum se opresc visele? Alea relele? Alea după care aştepţi să se farme lumea, că aşa arătau semnele… Există pastile contra-oniric-nocturn? Dacă da, am să iau permanent…eu visez doar cu ochii deschişi, de preferinţă ziua!

Aşa

sau aşa…

Fraţilor, nu mai încercaţi să (vă) explicaţi dragostea…

e mult mai uşor aşa….

 

Singura veşnicie de care ne putem grijii şi din care ne putem retrage… (2)

E surdă moartea şi nepăsătoare, condimentată cu umor pe alocuri, cu ironii dure şi iubirii arzânde. N-am oprit toate aceste imagini în memorie. Unele morminte erau jalnice şi-ar  răscoli în ele deţinătorii, dacă ar mai avea puterea s-o facă. Pe-o bancă la soare, lumea de dincolo pare atât de prietenoasă pe cât de tăcută e. E locul ăla în care şi eu voi fi, când amintirile or să pălească. Mi-e clar, aici totul e să rămâi viu, atâta vreme cât vrei să fii parte din întreg. Moartea-i un accident, iar până s-o conştientizăm trecere, e timp de iubire!

Singura veşnicie de care putem grijii şi din care ne putem retrage… (1)

Oamenii vii mă sperie. Nu de fiecare dată şi nu toţi! Ciudat, nu? Nemulţumitor, în mod sigur! Când nu-mi simt fixate geanta şi buzunarele prin maşini, când seara refuz să mă uit la paşii care-mi străpung auzul la câţva mm, când nu sunt taxată pentru ceea ce gândesc, când nu sunt iubită pentru diverse motive ci doar pentru că sunt aşa şi nu altfel,  când  nu sunt prea uşor etichetată, când nu sunt considerată mai puţin decât un bărbat, când nu sunt judecată pentru că nu am ajuns… mare, când geometria nu mi-a jucat feste şi nu realitatea s-a depărtat în mod vizibil de mine, când mai există timp pentru mine, când întrebările s-au terminat… atunci poate că e destul de confortabil! Din când în când, însă, uneori mai des, fac vizite în lumea de dincolo(Bellu mai ales) pentru a râde de tot ce-am scris mai sus. E linişte acolo, zgomotele străzii-s departe, soarele-i pe alt cer iar lumina vine direct, iar eu sunt mai-eu. Am fost la părintele. M-am rugat să nu plouă, urma să stăm la taclale şi greu mai era să mâncăm ca odinioară, în ploaie. Au fost să fie lumină şi căldură. Cu lumânări parfumate la cunoscuţi şi prieteni, cu sfială prin lumina piezişă, am existat încă un timp- alături.

Câteva mărturii…

Natura, în completare!

Liniştea aşternută îngheaţă momentul…

După gard sunt alţii…

Credinţa-i totul, dar nu-i numa’ ea…

Cu părintele Mihai, despărţiţi de aproape…

Şi totuşi reţeaua a fost străpunsă…

În vechi castel odihnea domniţa, la ceas de prânz…

Îi drumul pavat , lumina-i de-ajuns…