Dar din dar se face leapşă

Pornită de la Daniel, primită de Vlad de la Pinky şi dată de Vlad mie, leapşa asta se cere onorată. Îmi voi lua bobârnace pentru că-l ţin în standby pe Bogdan cu Guest Post-ul lui, dar îmi asum riscul. Bogdane, vineeee, e deja scris în minte, mai trebuie să-l tastez!

Cum ziceam, leapşa e un fel de ştafetă n luată k. Iar dacă e de joacă, de ce nu. Las faza că leapşa ar fi mama iscodeniilor, că moare ca pisica de curiozitate de una, de alta şi satisface curiozităţi. Păi e frumos să las oamenii să se uite pe gaura cheii? Nu e. Ia să vedem ce spun întrebările:

Cam câte bloguri citești într-o săptămână? Unde le găsești?

Vaaaaaaai, aici m-aţi prins! Foarte puţine. Cele la care sunt abonată, imediat cum apare un articol nou- îmi vine notificare pe e-mail. Apoi, mai am curiozităţi de genul: ce-o mai fi scris X sau Y?! Dar atât. Am o oboseală a textului pe ecran. Între multe siropuri, texte anodine şi vip-uri neînţelese de mine şi texte scrise de amorul timpului pierdut, găsesc prea puţine texte care să mă intereseze. Nu vreau literatură, nu vreau lături politice şi nici limbaj copilăresc la oameni maturi…aşa că, citesc cărţi. Sună nasol pentru un blogger(aşa cum îi spuneţi voi), eu nefiind blogger, ci doar o deţinătoare de jurnal al stărilor; dar n-am ce-i face. 

Cum știe un blogger că l-ai citit?

Destul de simplu. De obicei las o vorbă, două, sau arăt că-mi place apăsând butonul magic, sau îl împărtăşesc şi altora. Nu ştiu cât de important este că l-am citit, cât faptul că mi-a plăcut sau nu… Hm?

Dacă tu comentezi la un blogger, te aștepți ca și bloggerul respectiv să comenteze la tine?

Eu comentez articolul, nu blogger-ul şi nu aştept nimic. E adevărat că se crează o legătură între cei care se aseamănă şi se adună la o vorbă scrisă; dar foarte bine, plăcerea poate să fie doar de o parte, iar în cealaltă să fie….lipsă! Comentariile acelea gen ”mi-ai comentat, e frumos să zic şi eu ceva la tine” nu le apreciez. Şi se observă că nu le agreez, din răspunsurile pe care le dau.

Ce bloguri nu citești?

Cele  care nu mă ademenesc de la primul articol pe care-mi cad ochii. La fel fac cu cărţile(max 10 pag), de ce-aş face altfel cu scriitura electronică?! Cele de pink literature, cu siropuri diabetice şi optimisc american dat în răscoale, cele serios politice, cele de bârfe de tot felul, cele în care oamenii au articole din ţşpe mii de domenii(de parcă s-ar pricepe la toate), cele de sfaturi de toate felurile(nu din alea bune, ci din alea firoscoase, care se vor academic înalte şi au mereu ultimul cuvânt), cele care denigrează în orice fel(omul, culoarea pielii, religia, străinii, etniile), cele forţat liberale şi îngăduitoare până la nivel de exagerare cu minorităţile de orice fel.

Cum îți recompensezi comentatorii de pe blog?

:)))))) Asta-i tare! Nuci şi mere, covrigei tari de spart dinţii în ei, nişte ţuică şi pastramă de oaie. Vrea cineva desert?

Nu merg pe principiul pedeapsă/recompensă. Ce, comentatorii mei sunt nişte căţeluşi care-ş aşteaptă osişorul? Nicidecum. Aşa că, fiecare comentează cât vrea, unde vrea, se opreşte când consideră şi….atât. Răsplata în ceruri! Iar ca să cunoaşteţi cum raţionez, ar fi cam aşa: eu nu mulţumesc pentru comentarii, nu aştept laude, nu implor like-uri, tocmai de aceea, eu nu-mi distribui articolele pe niciunde.  Eu scriu în primul rând pentru mine, dacă cineva se recunoaşte în stările mele, numa’ bine- suntem fraţi de bucurii şi suferinţe, putem merge împreună mai departe. Eu sunt ”acasă”, cine doreşte să mă viziteze o poate face. La fel cum eu vizitez pe cine-mi place, fără să aştept nimic în schimb. Nu cer voie ca cineva/ceva să-mi placă. Cam atât! 🙂

Cu motanul în braţe(venit la nani) vă dedic o melodie(nu-i aşa că Vlad seamănă cu Byron? :P) şi vă rog să mă iertaţi dacă ceea ce am scris nu se ridică acolo, ….unde n-am ajuns. Să fiţi iubiţi!

Şi pentru că e leapsă, eu zic să o pocnim pe Alina(ia să văd pe blogul ei dacă i-a dat-o altcineva), nuuuu, gata i-o pot da 😛

Mulţumesc, Vlad! 🙂

Copilărim, copilim, colorim…

Leapşă furată de la Ora, şi nu oricare, Ora 25– că cele trecute de 24 sunt adevărate… Copilărim cât putem, bucurăm simţul stingher al lenei şi construim citadele în jurul  zilelor când, nefăcând nimic, clădeam lumi întregi! Dar din dar se face Rai, dar şi când furi răsad de floare se face grădină…parcă aşa era! Să purced…

1.Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Mie mi se spunea Rodi, apoi mult mai târziu Luna! Să mă urmărească nicidecum, să nu mai spun de traumatizat… nu cunoşteam cuvântul!

2. Care este cea mai veche amintire?

Trei ani, la grădi! Prima zi, traumatizantă. Relaţiile cu băieţii puse  pe răboj… mult prea frumos din ziua a doua. Grădi de protocol, Dumnezeu să-l aibă în pază dincolo pe unchiu’, care-mi facilitase loc bun şi minunat pentru pitica lu’ tata!

3. Dar cea mai frumoasă?

Cea mai frumoasă? Poate mirosurile din bucătăria mamei, sau a grădiniţei-prăjituri şi minunăţii, copturi şi zemuri aburinde… Pe lângă astea mai erau cofetăriile prin care-l plimbam pe tata, încărcat săracu’, cu ursul mare, vioara şi ghizdanul de şcoală. Apoi, cum mă cuibăream lângă mama în pat, la amiază, când mama obosită trăgea un pui de somn de juma de oră. Sau, de ce nu, alergatul cu câinii pe afară, derdeluşul care mă uda până la piele sau  culesul de corcoduşe din ‘curtea intersiză’ a grădiniţei cu număr necunoscut- al cărei gard îl escaladam cu  mare inconştienţă!

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Animalele ‘mele’ de companie erau mereu ale altora. Îmi ţineau companie cât omul dorea, celălalt, apoi erau în compania altora. Preţ de câteva minute sau ore, eram prieteni buni! Şi ce ne mai iubeam, şi ce ne mai duceam dorul după…

5.Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Habar nu am. Purtam ochelari şi toţi se interesau dacă am voie de la părinţi să alerg sau să joc ‘castel’. La câte perechi de ochelari am spart şi mi s-au spart, cred că mi se dădea voie… Vecinii? Habar nu am şi nici dacă îmi păsa… Fix azi am aflat de ce o prietenie din copilărie cu o fată înaltă şi zveltă-pe atunci, s-a terminat brusc…. Aşa că nu-mi prea păsa! Eram eu, şi din când în când-dureros şi aproape apos- , mă puneam în locul celorlalţi!

Leapşa nu merge mai departe, sare la cine vrea să aducă amintirile aici, să ne bucurăm şi noi…..

Acum o poză neclară, din păcate, cu mine şi cu tata! Aveam părul de morcov şi nu-mi plăcea să mi se facă poze…

(Memo)rii de-o şchioapă

Gabriela mă pune la treabă.Caut prin cufere,şterg de praf,aerisesc şi scot la iveală urzeli vechi de gânduri şi fapte de-o şchioapă!Vine cu mare întârziere răspunsul meu,din păcate.Cer iertare şi mă pun pe scris….

foto

Nu mă prea bazez pe memorie.E fluctuantă şi obişnuieşte să capete o formă proprie-mi,după amar de vreme peste.E posibil să-mi amintesc cum vreau anumite lucruri din copilărie.Într-un fel e şi normal.Mi le amintesc cum le-am simţit.

Prim(a)e amintir(e)i?Greu cu amintitu’

Parcă se făcea că….Of,dar cam aşa încep amintirile timpurii,cu văluri dese peste şi cu părelnice auziri……eram la grădiniţă.Aşa că aveam vreo 4 ani.Dar parcă am ceva amintiri şi înainte de 4 ani,pentru că ştiu cum mă pregăteam de grădiniţă.De atunci dau năvală evenimentele.Chiar,ce-am făcut înainte de înrolarea mea în oficial?

Undeva la etajul 10,într-o umbră ce ne intra în oase,cu un balcon pe care-l credeam limita Tartarului,mi-am trăit primele amintiri.Undeva pe aproape mirosea puternic a smochine şi-a lavandă.Bine că nu în acelaşi timp.În surdină se auzea vocea mamei care împacheta cu grijă ciorapi albi,fustiţa roşie şi bluziţa albă cu volănaşe.Calendarul din perete,ale cărui foi le-am văzut arzând în tăcere,arăta septembrie,un an de demult.Când mă simţeam nesigură trebuia să am ceva în mână.Pe care să-l strâng tare.Cum tata nu avea voie cu mine în grădiniţă(fie ea de protocol),strângeam tare o radieră albă şi moale,cum numai în facultate mi-a mai fost dat să mai am(din banii mei,de data asta).Prea o îndrăgeam,aşa că un băiat mai năstruşnic a reuşit să-mi ia puterea,iar eu să renunţ la grădiniţă după 10 min de plâns năpraznic.De nu era tata,care aştepta ca fata să se adapteze,puneam băiatul la pământ.Mai târziu ne înţelegeam atât de bine!Aud acordurile pianului la ora de muzică şi pe profesoara de franceză,apoi ceva de genul jo mapel Fănel.

Îmi amintesc de timpuriu cum miroseau prăjiturile mamei,şi vinul de smochine al tatei,şi socata,murăturile şi parfumul vecinei.Văd toate culorile de atunci,am în stomac aceleaşi emoţii.Nu-mi amintesc ce chip îmi arăta oglinda,pe vremea aceea.Oglinda din baie era prea sus,cea de pe hol nebăgată în seamă.M-am descoperit târziu,când adresa era schimbată şi părul mult mai lung.

Acum,când ordonez imaginile,îmi amintesc câteva frânturi de când mersul mi-era limitat la statul în căruţ.Să tot fi avut vreo 2 ani şi jumătate.Vâd mulţi corcoduşi în parcul sticlăriei,din zonă şi fete ce imitau pe Nadia Comăneci la bară,printre covoarele atârnate spre aerisire de tanti Puşa.

Cum balconul era printre nori şi mi-era interzisă trecerea(mai întâi de ai mei,apoi de propria-mi frică),priveliştea era alcătuită doar din cer şi-o mică bucăţică de pământ,cât se putea vedea de la geamul sufrageriei.Afară,toţi mult prea înalţi decât mine nu aveau decât pantofi şi ciorapi.În anii ăia am pus pantofii pe categorii.Coloraţi,din piele şi pânză,cu toc sau pe jos,cu capse sau greu de legat,de dorit sau de alungat la tomberon.Oamenii aveau rar faţă.Şi o aveau din momentul în care vocea lor era ademenitoare.

Mi-era pasul mic şi agăţată cum eram de mâna tatei,puteam lăsa să se întâmple orice,mai puţin să ţipe cineva la noi.Mă făceam mai mică decât eram şi parcă intram în buzunarul tatei până se sfârşea,apoi doream să zburăm de acolo cu primul tramvai.

Amintirile legate de sora mea(la vârsta aceea) au doar vocea mamei când o strigă să iasă mai repede din baie şi să mă lase şi pe mine,cum e implorată să mă ia şi pe mine la joacă iar ea fuge şi mă lasă acasă,cum se ascunde şi mă sperie cu cearceaful pe cap,cum ţine un jurnal şi mă pune să jur pe toate cele mai cele că nu mă voi uita în el,cum iau parte la prostiile pe care le face şi ne amuzăm cu lucruri ‘interzise’.Eu mică,ea mare,secretele nu-i erau mereu în siguranţă.

Văd că n-am o’primă amintire’,am doar calup,bucată,felie de amintiri.Ele vin grămadă,fără etichetă,cu dată şi consistenţă.Eram un ghindoc cu păr roşcat şi ochelari.Cu fustiţe frumoase,cu pantofi de lac,ba negri ba roşii.Cu unghiuţe curate,cu drag de caiete şi creioane,cu drag de cofetării şi cu vise multe şi năstruşnice,cu multe întrebări în buzunarul de la vestuţa roşie cu fermoar şi iepuraşi,cu gentuţă albă cu şiret şi cu dorinţa de-a dormi mereu pe feţe de pernă apretate,cu frică mare-mare de întunericul care căsca mereu monştrii din poveşti la mine,cu  dorinţa crescândă ca cei mari să mă observe în jocul lor şi să mă lase şi pe mine cu ei,şi cu atâtea altele ce fug acum din mintea mea.Cine ştie pe unde or fi ajuns….

Năzdrăvenii memorabile nu am făcut.Cu vioara de gât,cu ursu’ la tata în braţe,cocoţată pe-un scaun prea înalt la cofetărie mâncând Excelent,cu umbrela colorată mergând prin ploaie spre grădi,cu buchiile învăţate curând,n-am mai apucat să fac nebunii majore.De-alea mai mititele mai făceam,dar povestea cu altă ocazie….

Frică de întuneric nu mai am,nici prăjituri nu mai mănânc(cu toate că-mi surâd din vitrină),la vioară nu mai cânt şi nici roşcată nu mai sunt.Copil,însă,de cele mai multe ori!

Toate cele bune doresc copilăriilor voastre!Şi de aveţi ce povesti,daţi mai departe firul de tort,să  treacă amintirea pe la toţi.Că-i vremea de culcare,iar copiii au nevoie de poveşti.

Noapte bună….

 

 

Dau dimineţile pe seri şi nopţi lungi!

 

Tetris lepşuieşte starea de dimineaţă,noroc că postarea e scrisă noaptea,că altfel cine ştie ce răspundeam.

Nu-s împotriva dimineţilor,Doamne fereşte.Numai că trebuie precizat dintru început,ele trebuie să înceapă pe la 11.Până atunci e bine de întors în cearceafuri,de tras draperia(pe care normal că nu o am) şi de dormit în continuare.

Nu-i bai că nu e totul cum vreau eu.Mai nou,motanul,pe la ora 7 vine şi mă pupă-ba pe ochi,ba pe obraz,şi normal că mă trezesc.Vrea de mâncare!Nu orice,ci umedă,să fie cărniţă cu sos.Uscată are şi-n timpul nopţii,cât de-o ronţăială şoricească,dar dimineaţa devreme e musai să fie cu sos.Frumos fel de a o cere!Ceea ce şi fac,după care umflu perna din nou.

Dorm uşor,aud cam tot ce se petrece,telefoanele când sună,cine umblă şi trânteşte,pe unde merge maşina de spălat la ora 3 dimineaţa,ce muzică ascultă vecina,ştirile din peretele vecin….dar pot face abstracţie să (mai) rămân în pat.Sunt şi nopţi când somnul vine abia spre ziuă,şi când mi-e perna mai dragă sună telefonul,sau alarma,de nu ştiu pe ce lume sunt,cum mă cheamă şi ce se doreşte de la mine.

Întreruperea somnului de dimineaţă nu e bai,mai rău cu ăla de amiază(mai rar,dar se mai întâmplă),de cad la pat de oboseală şi nu mai aud nimic.Dacă sunt trezită brusc,mă apucă o durere acută de cap şi jur că nu mă mai cheamă cum ştiţi.

Cum e dimineaţa?Grea.Cu toate astea n-am sunat la job să le spun că n-am chef şi parcă le-aş dori să se descurce fără mine.N-am eu sufletul ăla! :)))))) Nu de alta,mi-aş lua la înjurături,cât să dau şi la alţii.Nu e cazul,însă!Ăia nu te cred nici când ţi-e rău.Oameni minunaţi!

Sunt şi dimineţi frumoase,însă.Mă credeţi că totul ţine de starea de spirit?Pe care nu o împrumuţi şi nici nu o preiei mimetic de la feţele vesele pomădate cu pozitivism,de le crapă cureaua de transmisie a realităţii!Sunt(em) dependenţi de ‘stări’.Cum să nu vezi lumea ca-n zilele de toamnă cu lumină piezişă,când eşti iubit,când ai un plan,când (mai)descoperi şi oameni împrejurul tău,când zilele sunt continuate de nopţi senine,când eşti sănătos să observi toate astea,când minunile au şi continuări…..?Sculatul de dimineaţă n-ar fi o problemă,nu?Şi nici continuarea un stres.Dar câţi suntem conştienţi,că oricare ne e viaţa,avem măcar UN motiv de trăit?Recunosc că mai uit uneori.Şi atunci,parcă în fiecare dimineaţă e iarnă!

Cele mai frumoase dimineţi?Cele de sâmbătă!

Cele mai chinuite?Cele de luni,când ceasul te obligă să aparţii,parcă,altui fus orar.

Dimineaţa nu e grea prin ea însăşi.E grea doar dacă e urmarea unei oboseli.

Cafeaua de dimineaţă?Nu mă trezeşte.Pur şi simplu îmi place!

Şi ce dacă mă trezesc oricum dimineaţa,după resetarea alarmei pentru încă 5 min?Şi ce dacă nu găsesc lucrurile unde cred că le-am pus?Şi ce dacă am cearcănele-n pungă până spre 10,când lumea capătă culoare?Nu răspund la telefoane înainte de 9.De ce?Înainte de ora asta mă alarmez eu,ori declar că-i nesimţire!

E bine totuşi că nu se cere să fiu vioaie.La job mă montez să fiu şi chiar îmi reuşeşte,şi-mi place.În rest,tac mult.Aşa că nu-mi căutaţi compania dimineaţa,că veţi vorbi singuri.

Cu puţină memorie la borcan,aş spune că am avut parte de atâtea dimineţi cu aripi,că ar fi păcat să mă plâng de ele.Mai mult mă plâng de mine.Momentele zilei n-au o însemnătate aparte,dacă nu le-o dau eu!

Nu dau lepşe mai departe,aşa că se urmăreşte reţeta sau se ia ‘după ochi’.

Cu toate astea,nu-i mai plăcut aerul dimineaţa?Sau poate sunteţi de părere că ‘monday is malaria day’?!Ce legătură are?Nici una!

 

 

 

 

Ştiu că nu (mai) ştiu mai nimic….

foto

Leapşa destul de greu de (înde)plinit!Rontziki mă ademeneşte să răspund ce lecţii am învăţat din petrecerea de zi cu zi a vieţii.

Ce voi spune acum e o parte din viaţa mea,aşa cum mă trăieşte şi cum mă las trăită….cealaltă parte o încă descopăr.Am învăţat că nu prea ştiu nimic din ce ar fi cazul să….În rest,ar fi cam astea:

  • niciodată să nu spun niciodată.Cele mai mari nenorociri,ca şi cele mai mari bucurii s-au ‘întâmplat’ când mă gândeam mai puţin,când prevedeam mai puţin.
  • nu am viziune de ansamblu asupra nenorocirii şi mă sperii repede,aşa că am nevoie de timp(oricât de puţin mi-ar lua) pentru a mă linişti şi pentru a pune gândurile în ordine,că-s năucă de felul meu.
  • iubirii îî ierţi orice,oricât de i-logic ar părea înainte de a o face…..dragostea face din om altceva decât (se)  cuno(a)şte(a).
  • timpul trece repede,foloseşte-l cât ţi-e favorabil;
  • lacrimile nu liniştesc tot timpul;
  • bunătatea ‘trebuie’ s-o dăruieşti oricând,indiferent de ….orice/tot…
  • când mi-e greu,când simt că mor de durere,mă strunesc să am răbdare şi să înţeleg ce mi se întămplă…
  • de sărbători se întâmplă minuni….
  • nu pot cere altuia ce eu nu îndeplinesc,(asta)fără a mă cauţiona….
  • oricât de greu ar fi,există o rază de lumină….
  • lumea nu începe şi nu se termină cu mine;nu-s nici centru şi pot fi oricând înlocuită fără regrete…
  • înţeleg în parte,cunosc în parte,iubesc în parte…
  • am învăţat să aştept ceea ce-mi doresc
  • învăţ prea puţin din experienţele altora…
  • sunt iubită chiar dacă nu văd/aud/înţeleg de fiecare dată
  • că ieri-azi-mâine nu înseamnă mai nimic,sunt praf în vânt,sunt oricum prea puţin
  • că nu trebuie puse prea multe condiţii,unele se reglează din mers
  • visele devin realitate,oricum ar fi ele frumoase sau urăte…
  • Dumnezeu câştigă mereu,chiar şi în aparenta-I absenţă!
  • că trebuie să rămân copil pentru a fi adult
  • că în momentul în care simt că nu mai pot trăi mi se oferă speranţă(providenţial)
  • că nu se încheie nimic aici….şi că încă n-am început nimic….

Pentru că orice moment are muzica lui….

Leapşa primită de la Tetris cu muzici din filme mă face nostalgică,dar nu oricum ci foarte-foarte,încât mă simt o babă,trăind din amintiri.

Am să încep cu:

  • Dooley Wilson cu Times goes by din Casablanca,film ce mă face să plâng mut!

  • Raphael cu Cuando tu no estas din filmul cu acelaşi nume ne povesteşte cum doare

  • Tangoul Por una cabeza din filmul  Scent of a woman aruncă dragostea dincolo de simţurile acceptate

  • Muzică din M.A.S.H.,cât am iubit şi iubesc serialul ăsta…

  • Au fost atâtea ploi,încât am început să-i cânt… Singin’ in the rain cu Gene Kelly

  • Am să-i cânt şi Homecoming împreună cu Zbigniew Preisner ,aşa ca în When a man loves a woman

  • Şi de ce nu,am să-mi cercetez sufletul,să văd ce mai găsesc în el…mă ajută şi Vonda Shepard cu Searchin’ my soul(cică a ajutat-o şi pe Ally McBeal)

Of,sunt în urmă cu lepşele astea…mă mai aşteaptă una de la Otilia,mai rămâne să mă hotărăsc ce şi cum mi-au trezit amintiri ,cărţile citite….

Mulţumesc Tetris! 🙂

Ce visam sa ma fac cand eram un mic gand(ac)

Foto:Molly-Sue

Leapsa,primita de la Tetris,cu intrebarea ‘ce visam cand eram mica?’

Chiar ce?

  • eram cu vioara ‘de gat’;au fost clipe(scurte,ce-i drept)cand ma visam in orchestra…
  • lunga perioada am visat bisturiu,plagi cusute,betadina,coagulante si mase intregi de..’organe'(a fost atat de lunga perioada,incat am ramas cu…reflexul);cand am fost la ‘disectie’ la UMF,m-am simtit in largul meu,eram deja formolizata;inca mi-e dor!!!
  • imi placea mult ‘comertul’:vindeam orice(medicamente,sticlute colorate,bile,fasole,bete de chibrit,frunze;n-am inteles niciodata de ce nu aveam cumparatori destui….’taraba’era in casa,sau afara,in functie de sezon;sa fi visat sa devin vanzatoare?!Nuuuu,asta nu era in plan!
  • veneau satre de tigani nomazi,in spatele blocului,in anii dinainte,adunand sticle si spalandu-le la foc continuu in ceaune imense….vanzandu-le mai apoi;Doamne,ce dor de spalat sticle ma mai apuca;ii spalam mamei tot de prin casa,din ‘geam’ sa fi fost!Sa fi visat sa fiu spalatoreasa?!
  • am visat insa mult timp cu ochii deschisi….era color,era aproape adevarat!Nu mai visez,decat involuntar….In rest,vreau!!!