mânca-o-ar norii s-o mănânce

priveam cerul turbat de azi. turbat de-o prea frumoasă răzmeriţă de vată. în urechi îmi răsunau cuvinte vrăjmaşe. mă condamnau pentru fiecare…secundă trăită. şi mai trecea un nor. cu ochii pe cer, mereu în urma norilor, era să mă-mpiedic. dar nu, nu mă lăsau vorbele, care-mi îndeseau în auz tot felul de comparaţii. pielea mi s-a făcut de găină. să aibă dreptate? prea le zice cu patimă! nu te-ai fi aşteptat de la o fiinţă atât de….cum zice ea. m-am scuturat de gânduri şi-am prins un nor. l-am încălecat şi dusă am fost. a rămas vorbind cuiva, în urma mea….nu ştiu ce-a rămas.

ssssstttt, spune-mi, îţi mai aduci aminte….

Ştiu că nu sunt singura, ar fi fost culmea să am pretenţia asta. Dar, ştii, ”după” înseamnă atâtea lucruri ”după”… De fiecare dată când văd ”semnele”, am impresia că sunt despre mine, când…culmea, ar putea foarte bine să  nu fie…

Ştii? Fiecare are pretenţia, măcar la nivel de gând, să fie, unicul/a….acel/a….nu e posibil de fiecare dată. dar ce? Parcă poţi lua speranţa omului…

Îi dedici muzici, iar eu, de fiecare dată, am impresia că sunt ale mele. Ciudat, nu? Ştiu! e greu să cred că nu sunt eu, cea care-ţi umple inima de viaţă…Lucrurile se leagă, în oarecare fel….exact în acela în care se dez-leagă trecutul de prezent….

spaţiul dintre cuvinte

nu obosesc să spun că ”după” e un teritoriu minat. nimic nu mai iese cum trebuie, nimic nu se mai întâmplă, e tărâmul negaţiilor şi-al lipsei. între ”înainte” şi ”după” e cale de-un cuvânt, de-un gest, de-o situaţie, de-o …întâmplare. procese chimice se petrec în frecarea cu aerul între cele două….hai să le zic ”părţi de vorbire”….

cum să zic, dar ”înainte” e atât de luminos…un adverb care aduce acţiunea, produce făptuirea, cheamă viitorul…., pe când ”după”, prepoziţia, e în strică dependenţă cu celelalte părţi…de vorbire…nu? ”după” nu se mai întâmplă nimic….legăturile se rup, iar ”dependenţa” devine libertate. una asumată, sau forţată, dar clar…una dureroasă!

ce se întâmplă între părţile astea de vorbire şi ce încape în spaţiul dintre ele cred că se numeşte viaţă, sau fericire, sau împlinire… fiecare o ia cum îi găseşte toarta!

Întrebări (retorice)- 62

A nu ştiu câta oară mă întreb: câte Apocalipse poate trăi un om?

rea-lit-ate

Ssst, taci din gură! Ce spui? N-ai zis nimic? Ssst, taci din gură!!! De câte ori vrei să repet?! Ceee, te doare? Habar n-ai ce-i durerea! Nu, nu e ce simţi tu acum! Nu e nici pe departe! Te amăgeşti singură! Faci numa’ prostii de la un timp şi vrei să te cred că suferi? Dă-te cu capul de pereţi, e singura soluţie să te linişteşti! Hmmm, ştiu că celelalte nu mai sunt demult remedii. Mai schimbă perna aia udă, mai aeriseşte şi tu camera, mai trage draperiile alea…prea mult întuneric în tine!!! Zici să te las în pace? Normal, fii liniştită, zic ce am de spus şi plec…pentru o vreme. Spui că nu-i pasă? Dar de ce i-ar păsa? Face toate alea din obişnuinţă, Tu nu mai vrei? Şi ce, s-a oprit lumea la tine? În-crez-uto!!! Ce credeai? Că schimbi tu lumea? Că tai tu obiceiuri? Că eşti buricul întâmplărilor? Săraca de tine! Aştept să-ţi revii, nu te pot lua decât întreagă! Acum….eşti demnă de milă!

fără titlul e mai uşor să asculţi violoncelul

Că-i viaţa frumoasă, ştie toată lumea!!!! Se pare, însă, că nu sesizezi frumuseţea decât atunci când este deversată o cantitate suficientă de mizerie în preajmă, când mirosul de oameni devine putreziciune, când gândurile din fapte sunt dincolo de umanitate….

Când eşti pus la colţ îţi dai seama ce frumoasă era încăperea, când eşti împroşcat te lămureşti ce impecabil erai îmbrăcat până atunci, când liniştea e spartă de invective îţi este dor de tăcerea asurzitoare de mai înainte…

Ce repede îşi pot schimba unii oamenii percepţia asupra ta(asupra mea, în cazul de faţă). Ciudat cum eu încă încerc să aduc realitatea la ce-a fost întâi. Să fiu cumva naivă? Cineva te trece prin toate culorile verbale şi tu să aştepţi să-şi revină şi să îmblânzeşti fiara? Mi-am ieşit cumva din mână. Că nu fac faţă violenţei e una, dar că încerc să fac fiara pisicuţă….posibil să am probleme de adaptare în junglă. Mi-e dor de-un timp netrăit, timp adamic, în care omul era prieten cu cel mai veninos şi mai ascuţit dinte de animal…

Posibil există un ”manual” de reacţii adecvate situaţiei de faţă. Nu admit recomandări de genul: ”răspunde cu aceeaşi monedă”; nu de alta, dar nu am limbajul atât de elastic.

Iar când vin toate relele în acelaşi timp, ai impresia că se complotează mişelesc împotriva ta. Când ţi se cere părerea asupra unor lucruri, dar nu ştii să citeşti printre cuvinte şoaptele abia auzite: ”să nu care cumva să vorbeşti cum eşti tu obişnuită….adică spunând lucrurilor pe nume”…. Când pe palier îţi moare un vecin tânăr, doar pentru că inima a refuzat să mai contorizeze secundele… Când nu eşti creditat cu înţelegere sau amabilitate! Ori e boală psihică(a se citi despre victimizare), ori începutul de an trebuia să fie Februarie(Făurar- vremea ascuţirii uneltelor) şi nu Ianuarie(în care Gerarul trebuia să îngheţe toate pornirile şi văd că nu şi-a făcut treaba).

Să oprească cineva timpul, aş vrea să cobor…