Din seria: ”Ce frumoasă sunt şi câtă treabă am!”(5)

Câte lucruri le faci mecanic?! Spălatul vaselor, spre exemplu! Romane se ţes în timp ce spăl două cuve de veselă. Ce clăbuc, ce apă curgătoare- închisă la intervale egale, ce bureţi, ce ghemotoace de sârmă, ce resturi curăţate de pe sitele de inox?! Nimic nu mai văd, aşa încât la golirea chiuvetei nu ştiu unde au dispărut toate. Acţiunea monotonă, nu e monotonă deloc. Are muzică, are ochii deschişi în interior şi proiectează pe faianţa din faţa mea şi pe dulapul de deasupra(unde le las la scurs) filme întregi. Port dialoguri cu tine, îmi răspunzi, compun, duc gândurile până la capăt, uneori mă văd notându-le pe unele, mai răspund şi la telefon. Uneori, totu-i atât de real încât am impresia că vorbesc cu voce tare. Cum, n-am fost auzită? Nu-mi continuă nimeni cele spuse? Aha, deci am spălat vase!

Dar să ştii că mai dau şi cu aspiratorul, spăl gresia, pun maşina de rufe, gătesc, şterg praful, fac ordine peste tot, curăţ litiere, adun haine, sortez hârtii, arunc o grămadă de chestii, calc rufe! E clar, trebuie să-mi angajez interpret. E păcat să se piardă atâtea gânduri!

fiica-lui-Edom

Când totul plânge-n mine, simt acut cât de fiica lui Edom sunt. Cea care şi-a pierdut toate drepturile, de la cele considerate naturale, la cele total ireale. Un pumn de ani de zile a ţinut darul şi puuuf, gata, s-a terminat cu fericirea. Am fost izgonită. Nu mai am dreptul celor cinci simţuri fizice şi alte câteva de oricare altă natură. Nu mai am parte de binecuvântare. Stau şi mă gândesc: când ai impresia că ceva îţi aparţine, că erai fiica lui Iacov, că-i fix pe fix, că nu se putea mai bine, că gata…asta e, nu alta….se întâmplă să….aflu că-s fiica lui Edom! Ah, nu dau vina pe Edom, aşa simt că s-a întâmplat să fie! Dar asta înseamnă graniţe de netrecut, războiul tăcerii, pribegie. Profeţia Sfântului îmi spunea altceva, acum 23 de ani. S-a împlinit doar o parte, aştept continuarea! Până atunci, adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom!

Edom, tinutul lui Isav - Petra

rar, dar adânc

Îmi şopteai atât de frumos(în vis) încât am uitat de toate şi am întârziat…era 14.10. Cum se face că neaducându-mi aminte ce ziceai, tu ziceai de bine…. Aceeaşi voce, acelaşi drag, aceeaşi duioşie…

nu ştiu să pun titlu la asta

Nu. Am să  rezist tentaţiei de-a mă plânge că ”doar mie mi se întââmplă”. Închid baierele lacrimilor ce se vor înfuriate dincolo de cavitatea ce le adăposteşte şi le poruncesc să vină cu altă ocazie, mai nobilă… Nu se cer risipite mărgăritare pentru purtări de troacă! Dar cumva trebuie să dau afară cuvintele ce mi-au fost aruncate în obraz, privirilor ce mi s-au lipit de retină trebuie să le dau foc, zgomotului produs de răutatea pumnilor în aer trebuie să-i dau drumul pe uşă, pe-o uşă din-afara mea. Dacă aş putea, aş da timpul înapoi şi m-aş smulge din imagine. Aş lăsa femeia să vorbească singurătăţii ei prea-reci. Nu vreau să mă ştiu de faţă cu schimonosirea tegumentelor, cu tăişul vorbelor de şarpe, cu pielea de om ce adăposteşte fiare sălbatice. Aş vrea să mă fi înfiorat de frumosul oamenilor, de blândeţea vorbelor lor, de mărinimia gesturilor, de bunătatea lor şi de prostia mea….  Aş vrea să nu pot plânge în aceste momente! Şi pentru că vreau să trăiesc cu ideea că oamenii-s oameni, iar momentelor lor proaste încă nu ştiu cum să le răspund altfel,  am să mă mint, şi am să spun că plânsul vine de la muzică, de la durerea altora, de la altceva… Aşa că,

Faza mea rusă

Sunt în faza Dostoievski. Le iau pe rând. Le reiau cum le am, cum fac rost de ele- nu pot citi altceva! E clar, sunt într-o fază dureroasă…. Aş vrea apoi să-l  redau pe Dostoievski, aşa cum îl (re)simt eu- nu mă pricep la recenzii! A mai fost cineva într-o fază Dosto? Ştie cineva ce se întâmplă? Şi, culmea culmilor, am început cu ultimul roman: Fraţii Karamazov. Apoi cu Idiotul.

Mă duc să cer sfat de la părintele Zosima. Vreţi să-l întreb ceva?

Să vă găsesc sănătoşi.

Adaugă titlul aici, ca să nu-l adaug eu…da?

Cum s-o numi momentul în care te bucuri că lumea nu te place? Bine, o lume anume. Să fii mulţumită că nu eşti din tagma lor, că-i sâcâi, că eşti ocolită, că te amuză distanţa la care te ţin ca să nu-i contaminezi, ei cred că le strici  zen-ul, că nu vor să-ţi afle părerea în nicio speţă, că nu eşti ”de-a lor”. Atunci se naşte întrebarea masochistă: ce caut eu în vaga lor companie? :)))))) Mă umflă râsul, pe bune! E tare plăcut să nu fii plăcut…de unii. Normal că am să-i ”şterg”, încet încet, dar până atunci mă las amuzată de cum mă ţin ei la distanţă. Ah, cum am ajuns să fiu în compania lor? Pură întâmplare, conjunctură aiurea… Of, tare bune sunt şi momentele astea! Chiar aşa, parcă până acum, trăiam doar în lumea mea. Una e să crezi că-s şi oameni ”aşa”, şi alta e să fii în preajma lor. Priceless!

P.S: a nu se înţelege că-mi plâng de milă! :))))))))) Nu de alta, dar n-am timp să vă contrazic, da?

”O umbră în viaţă mă ţine şi umbra aceea eşti tu…”

Umbră aş vrea să fiu de cele mai multe ori.

Să mă strecor printre gândurile tale, să nu mă fac observată.

Să mă lipesc de sufletul tău şi să nu ştii de ce eşti atât de uşor.

Să mă uit la tine cum dormi şi cum te trezeşti cu mine-n gând.

Să respirăm acelaşi aer într-un la fel orizont.

Şi să nu mă despart de tine nici când apare lumina.

Să fie pentru prima oară când mă bucur că nu întorci capul după mine…