mărțișoare

După

http://whatifmovie.com/http://whatifmovie.com/http://whatifmovie.com/http://whatifmovie.com/http://whatifmovie.com/http://whatifmovie.com/http://whatifmovie.com/http://whatifmovie.com/http://whatifmovie.com/http://whatifmovie.com/

urmează

http://www.allocine.fr/film/fichefilm_gen_cfilm=46551.html

 

Dinaintea Paștilor…

Îți mai aduci aminte? ❤

Cu inima pe stop

Cum faci când aştepţi? Îţi sufleci mânecile, iei poziţia pe vine şi îţi ascuţi atenţia. Lucrurile astea, însă, nu sunt bătute în cuie….Orice poate ajuta. Timpul trece lent şi verifici căderea zilei în fiecare minut. Şi ele abia curg, ca picăturile chinezeşti pe fruntea condamnatului.

De ce, uneori, tăcerile mi se par a nu mai spune nimic altceva?

ghiveci de stări

Mă uitam azi la un clip cu muzică acapella. Frumos, impecabil, înălțător. Fetele alea știau ce să facă cu vocile lor, de parcă un desfășurător le ieșea din gură. Având experiența anterioară a muzicii, totul pare natural. Parcă nici nu trebuie să ştii ce faci, doar deschizi gura şi iese minunea unei alte lumi din tine. Doamne, de ce-i capabil omul…

Aşa, dar cum cântau ele acolo, mă tot întrebam…cum, Doamne-Dumnezeule, s-au născut darurile astea în noi? De când ochiul a început să înţeleagă vederea, iar urechea auzirea? De când nasul a pătruns mirosul asocierii cu lumea, sau limba a perceput plăcerea şi dezgustul? De când pielea a început să tremure la plăcere şi să se retragă a frică? De când vocea a prins frecvenţele Raiului şi le-a emis cu acurateţe? De unde şi mai ales, de când ştim să facem ”ce trebuie” cu toate câte le avem, fără să fie ale noastre?

Un dat urmat orbeşte, cu hartă, bâjbâind sau cu îndrumări de pe drum?

Zilele astea mi s-au ascuţit simţurile. De când am grijă de animale, altele decât ale mele(nu, nu, ”animale” nu sună rău), simt dincolo de văz şi aud dincolo de pipăit. Miros a lapte şi-a mâncare mestecată rapid, a lichide lipăite şi-a pernuţe la tălpi. Ciudat, miros a ce iubesc. preiau totul…până şi mirosul pielii. Dacă-ţi recunoşti mirosul pielii la mine, e clar că te iubesc.

Deci, când încep lucrurile? Că aş vrea să ştiu dacă am început să-mi folosesc sufletul… Nu mă prind, pe bune, acum. Să-mi spună careva cum se vede din afară. Sună fals? Arată ridicol? Ajustările sunt bine primite. Ca o pomană la un parastas la care nu ai fost invitat dintâi.

Când e momentul când consideri că ştii ce faci? După ce înveţi partitura? După ce capeţi experienţă? După ce îţi este arătat drumul? Când te simţi iluminat?

Şi cum ar trebui să se simtă asta?

Ce întrebări stupide pun!? Acum ar fi de pomină să consult oracolele din mass-media cu paşii ei limitaţi spre victorie, 10 paşi pentru slăbit, 7 pentru succes şi 3 pentru a avea o relaţie fericită. O fi scris cineva şi despre frământările mele? Dacă da, daţi de veste, că lipseşte sarea la ghiveciul ăsta…păcat de..legume!

simt miros de toamnă…

A venit toamna. Simţi? E în aer ceva…simt pe piele o răcoare, iar în ochi am unde de apă… Ce frumos, toamna nu mai trebuie să dai socoteală de apa din ochi, încep alergiile.. Nu mai trebuie să explici de ce eşti sensibil, nici de ce eşti blue, nici de ce eşti nostalgic. Pot respira toamna. Nu că nu mi-a plăcut vara, am adorat-o. M-am simţit goală, într-un mod plăcut. Acum, însă,  simt nevoia să mă învelesc cu tine, să îţi spun câtă nevoie am de….

Simt nevoia să merg mult pe jos, ştii că-mi place, să obosesc, să am motiv să adorm şi să uit de mine… Nu, nu-s depresivă. Te iubesc într-un mod ştiut doar de tine. Sunt aşa de ”eu”, încât nu mă poţi confunda cu nimeni.

Orice ai spune, eu nu pot fi altfel, decât cum mă ştii….nu-mi mai trimite ”mesaje” subliminale…nu contează! Te iubesc dincolo de sfârşituri! Brusc şi pentru totdeauna…bucuria mea! ❤

cu toate că…

Doamne, e nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit. Bine, vorbesc de mine. Un cuvânt. Bine, hai, două. Ok, ok, câteva cuvinte, un gest-două, o faptă, două..chestii minore. Doamne, ne plăcea aceeaşi muzică, uneori gândeam sincron, mai ştii?

Respir pe ritmuri de Ingrid Michaelson!

Dar tu o iubeşti pe ea. Ţi-e dor de ea!

Eu nu mai am loc. Locul meu l-a ocupat prezentul!

nici nu-ţi închipui

Am momente când sunt veselă- puţine, dar le am. Unul e cel de faţă. Fără motiv anume. Parcă s-au rearanjat celulele altfel în compartimente, parcă cineva a dat cu aspiratorul şi- a odihnit ţesuturile cu somn- habar nu am, eu nu m-am învrednicit. Dar ceva, clar, s-a întâmplat.

Cum era chestia ai? Apare speranţa când nimic nu pare să-i crească aripile, iar credinţa e adevărată când nu ai dovezi ”palpabile”?!

Mi-am dat seama de nişte chestii, ştiu că le ştii şi tu. N-o mai da atâta la întors!

Mă simt bine!

foto: Elena Shumilova