Claustrare- ziua 19

De când cu claustrarea asta sunt mai atentă la fotografii! Privirile oamenilor mi-ar sta frumos în CV ca preocupare în singurătate. Ochii spun atât de multe….adică tot. Tot e ce e ascuns, secretizat, negat, acoperit, neștiut…tot. Și mai bune și mai rele.

Să le spună cineva oamenilor că nu-i de ajuns să zâmbească…e nevoie de lumină, de pace, de bucurie, de dragoste…pentru zâmbetul ăla…

Aș cere la CV și…mneah, aș cere, așa, ca fapt divers chestii…fără pregătiri…să văd pe unde scoate zâmbetul…

Buna-Vestire altfel…

– a murit Paul Goma din cauza pandemiei

– vad ca reusesc sa fac combinații interesante în bucătărie din orice găsesc prin frigider/dulapuri, dulci sau sărate 😉

– filme pe bandă

– citit cum n-am visat

– aceleași insomnii

– pauză de FB

– o ciudată senzație de cușcă, sentimentul că am pierdut ceva important, gol în stomac

– descopăr oameni din trecut mai proști decât îi știam, senzația de câh nu-mi dă pace

–  parcă umblă moartea pe străzi, deghizată în ce iubim mai mult…unii cumpărăturile, alții lătratul la praf, alții peste unii

– parcă lumea începe să se vindece fără noi

– altarul s-a ascuns în suflet

În toată această nebunie Vestea Bună a venit..mi-a scăpat, însă, stau s-o descifrez….

 

 

Cum(va)…

oare cum se transformă trecutul în trecut?

2017

atât de puțin până departe…

Mai știi cum arăt?

Ultit

Și când nu apare scris nimic aici, scriu. Mereu, abundend, complicat.Am avut o perioadă- scurtă, ce-i drept-, când aveam impresia că sufăr de o gravă problemă de coordonare a proceselor psihice. Uitam cuvinte, frazele erau fracturate, nu mai făceam corespondențe…Credeam că moștenesc suferința mamei, de la care, încă, nu am scutire permanentă….

Ce s-a întâmplat, totuși? habar nu am. Am revenit, ca dintr-un vis, fără să știu cât a durat și ce s-a întâmplat cu mine.

Văd că scriu din ce în ce mai rar pe aici, cu toate că scriu, invizibil, tot timpul. Nici jurnalul nu-l mai țin.

Posibil să încep să mor, sau poate…să trăiesc puțin…

 

 

13 aprilie- 6 ani

mănânc pe furiș în miez de noapte

e parastasul de 6 ani

descompunerea e vizibilă

memoria a format un strat seros

odihna nu s-a produs

aștepâi degeaba schimbarea mea

morții nu reacționează

 

fiind post, parastasul nu conține

nimic anima(lic)

 

Amin, Doamne!

necesitatea durerii

Abia cănd sunt imobilizată îmi dau seama cătă fericire trăiam când puteam merge. Nu-mi dădeam seama…

Aş vrea să (re)învâț marile-mici bucurii. Cât mai am timp…

suntem UNA

cuvintele ne trăiesc pe toți. intră dintr-o gură-n altă ureche, până sunt rostite și auzite de toți.

stările care-au trecut pe la tine, au poposit și pe la mine și-au făcut ocol lumea-ntreagă. nimeni n-a scăpat netrăit.

gândurile avute de mine, le-ai avut și tu, și mulți înaintea noastră. n-a scăpat nimeni din malaxorul minții.

problema e decalajul! când unul crede, altul renunță, când unul speră, altul neagă, când unul e, altul nu e.

aș modifica schemele, aș umbla la parametri, de-aș nimeri exact…

 

?

Cum vezi lucrurile din lăuntrul întâmplărilor? Să fii în rând, în canoane, în grații, în toate cele ale normalității? De la mine, de dincolo de gard, lumina bate altfel…. Doare!

Puteam și eu să văd(măcar) dincolo de zid. Nu mai am nici asta…

ei…şi tu!?