Tri-stele

E ploaie afară, ploaie nepăsătoare, care udă şi răceşte sângele-n vine. Poate că d-aia…

Tristeţe- Gabriela Savitsky

Fiecare tristeţe a ta
Mă coboară c-o moarte.
Ştiu când eşti trist;
Puterea oricărui alt sentiment
Intră în nor ca în hău.
Sălcii plâng despuiate
Şi bântuie lumile toate,
E întuneric deodată şi rău.
Se alungă unii pe alţii
Mesteceni cu carpeni din crâng.
Şi munţii tăi îşi vor întoarce unul altuia spatele.
Nici nu ştii ce faci când eşti trist.
Baţi un piron în piciorul lui Christ
Şi răneşti răsăritul de mâine.
Omului mereu îi prisoseşte din pâine
Dar pentru suflet nimic nu îi este de-ajuns.
Ce fel de iubire? –
Albastră, de aur, de cer, de pământ,
De ivoriu, tăiată-n bazalt? –
De-ar fi să ne stingem unul în altul
Ne-am preface în pulberi de diamante
Şi-un boltit grăunte de rouă…
Trece-mi mie, astăzi, tristeţea ta.
Ştiu face din ea
Pletele cu care-ţi voi şterge picioarele
Când, ostenit,
Vei fi găsit drumul ce ţi se cuvine
Şi-ai să mă vezi.
Opreşte-te. Respiră-mă. Nu mă uita.

Anunțuri

Poezia se făcu vis

Nu-i normal. Era ca-n poezie- mama ei de poezie, cine-o mai posta aşa ceva…! Tăceai şi miroaseai a tine, a cămăşi albastre şi tricouri portocalii, a costum bleumarin şi-a parfum de mosc. Şi tăceai, greu, a depărtări. Şi m-am căit că aşa zicea poezia. Că-ţi sărut răspunsul mut, tăcerea ta părea pământ…greu şi despărţitor. Părul tuns scurt, mai scurt decât ştiam… Era, cam aceeaşi imagine de dinainte de…, numai că se petrecea într-o încăpere luminoasă de mansardă! Lângă cer eram şi frică de înălţime mai aveam. Cu lipsă de aer, vertij şi dor mult…Am leşinat în vis, m-am trezit aievea, iar tu…..

e atâta lume între noi

Romanţa Răspunsului mut- Ion Minulescu

Ce văd!…
E-adevărat?…
Tu eşti?…
Cum?…
N-ai murit?…
Tot mai trăieşti?…
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?…

Hai!… Spune-mi…
Spune-mi tot ce ştii…
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui –
Nici celor morţi,
Nici celor vii …

Ce victime ai mai făcut
Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?…
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?…
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?…

De ce zâmbeşti?
E-adevărat?…
Te-ai răzgândit?…
Ne-am împăcat?…
Iar ne iubim?…
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?…
Dar tu mai ştii după câţi ani?…

Eu te-am iertat de mult!…
Dar tu?…
Răspunde-mi „Da”…
Răspunde-mi „Nu” –
Totuna mi-e!…
Ştii tu de ce –
La tine „Nu” şi „Da” nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!…

De ce te temi?…
De ce-ţi ascunzi
În palme ochii tăi rotunzi?…
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?…

Răspunde-mi!…
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?…
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!…

Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?…
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?…
Ce nou secret îmi mai ascunzi?…
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?…
Hai!… Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura – mii de draci! –
Şi lasă-mă să-ţi mai sărut…
Nu gura…
Ci răspunsul mut!…

mortisime

                                                                                         

Ştiaţi de ce vă scârţâie mobila, când a plecat cineva…dincolo? Jules Renard zice(a) că: ”Viaţa i s-a prelins acum în mobilă şi, de câte ori se aude cel mai mic scârţâit, ne trec toţi fiorii.” Da? Asta era! De acum, toţi morţii trăiesc în obiecte! Să fie clar! Ah, nu vă apucaţi de exorcizări, lăsaţi oamenii liniştiţi!

Voi ştiaţi altceva?

cotidiene

Afară plouă, tună şi fulgeră ca-n filme. Oamenii mor în vacanţe. Eu abia respir de căldură. El simte lipsa. Ei sunt prea bătrâni. Cireşele sunt mari, bune şi ieftine. Vacanţă e, concediu mai puţin. El mă iubeşte şi eu ştiu asta, e valabilă şi reciproca. Aerul fierbinte refuză să intre în nări şi să se transforme în viaţă. Am început să transform în ore muntele de cărţi neterminate de pe noptieră. Noaptea e zi, iar ziua e amiază. Mi-e dor ca atunci când prezenţa exista. Toc apa minerală, doar-doar s-o transforma în calciu. Muzică, de-mi plâng amintirile. Cireşe şi iar cireşe. Ah, când e cald vorbesc din ce în ce mai…puţin. Lucrurile importante se simt. În rest, e vară! Motek(a).

Unde să-mi duc sânzienele?

Azi, am o fost o sânziană în văzul lumii, în lumina soarelui, în ie, sandale şi fustă flu-flu. La umbra unui copac fără nume, dar cu veşmintele atât de desfăcute, de parcă-şi lua zborul. Coroana lui acoperea o mare inimă de pământ pietruit, de jur împrejur. Citeam. Eram dusă departe în ţara lui Hillel. Cu picioarele-n cruce pe bancă, cu apa aproape, cu sandalele străjuind la poale, nimic nu mai lipsea perfecţiunii zilei. Poate doar…liniştea. Curmată brusc şi cu încăpăţânare de copii în maşinuţele lor cu baterii. Cu părinţii şi bunicii după ei, rugându-i să ‘ia volan stânga’, să ‘ţină băţul ăla de la acadea, că se îneacă’, să’ţină drumul drept’, să…. Iar eu mă rugam de ploaie bruscă sau de…terminarea bateriilor. Chiar aşa? Unde sunt, Doamne, pedalele alea? Biclele normale, maşinuţele cu pedale sau cu ‘per pedes’ incorporat? Zgomot infernal, o căruţă de bani- zgomotul ăla umblător+ţipetele aferente. Le-aş interzice în parc! Nu ştiu cât e plăcerea copiilor, cât a părinţilor pentru investiţia pe care au fost în stare să o facă. Ori m-am băbit, ori copiilor nu li se mai oferă joacă adevărată! Preferam ţipete de copii, plânsete, hârjoneli, dar nu să mă simt în mijlocul…intersecţiei! Poate să vină ploaia!

sanziene

La mulţi ani, Doamne!

Nu mă pot hotărî ce sărbătorim azi.

E ziua în care îi spunem la mulţi ani, Domnului(Sfânta Treime). La mulţi ani, Doamne!

Se naşte Sfântul Ioan Botezătorul.

Îmblânzim Sânzienele, le convingem să-şi ducă rostul la bun sfârşit şi să nu altereze viaţa pământenilor.

O zi în care ploaia e aşteptată şi temută, căci vine puternic cu furtună şi grindină.

Ce să-i ducem Domnului în dar? Unde mergem în vizită, dacă nu unde locuieşte?! Cum ne pregătim? Răspunsurile sunt cunoscute de fiecare dintre noi: nu putem duce din ceea ce nu deţinem sau luăm cu împrumut, locul e ştiut cu toate că nu e unul re-cunoscut iar pregătirea ţine de fiecare dintre noi- căci haina de petrecere nu e una singură!

Ce-ţi doresc, Doamne, de ziua Ta? Să nu mă uiţi! Ştiu că sună egoist, dar, nu mă uita!