Să fie fb-uri, să fie mâinii!

Mă uit amuzată la felul în care oamenii poartă bătăliile altora. Au timp, chiar prea mult. De unde l-or lua? La ce renunţă şi ce sacrifică? Îmi face rău Facebucul, ăsta. Văd ceea ce nu mi se adresează şi am impresia că intru în case străine, fără să fiu invitată. Deh, cât timp discuţiile se poartă pe pereţi şi sunt scrise cu sânge-n glas, mă pişcă limba să zic şi eu câte ceva. Dar n-o fac. N-aş şti să zic de ce şi cât timp anume mă va ţine.

Am în preajma mea ambele tabere, care nu mă includ- din fericire, pentru mine, dar spre totala lor mirare. Homosexualitatea e larg dezbătută. Li se ia apărarea de parcă ar fi persecuţie în imperiu. A se înţelege dintru început că, n-am nimic cu ei, nici pro nici contra, nu mor de dragul lor- deci nu-i apăr, dar nici nu-s la coadă la ouă, cadou de împroşcare. Faptele altora mă lasă rece, total amorfă şi risc ca asta să pară egoism. De ce nu le iau apărarea? Pentru că mi se pare de tot râsul să aprob ce se întâmplă în desuurile lor. Ce? Nu pot trăi şi fără aprobarea mea, micuţii? Ba pot, bine merci. De ce nu mă iau de ei? Din acelaşi simplu considerent: nu avem aceleaşi preocupări. Sexualitatea exibată la ore de maximă audienţă, în public şi cerşind atenţie nu e genul meu. Şi nu că aş avea un gen neutru. Sexualitatea, de orice natură, are nevoie de intimitate, de oricare natură ar fi sexul. Tot FB-ul e mortificat de voci plângăreţe, de sacrificii de penel pe altarul unora cărora nu le pasă decât de ei. Nefiind un subiect interesant pentru mine, am riscat zilele astea multe. De ce nu iau act? Aoleu? De care? De stare civilă, de sănătate, de asigurări, de lege, de deces sau de dezgust? Nu duc luptele altora! Nu pe cele sexuale! Mă gândesc numa’ la timpul în care creştinismul era în deplină minoritate, pe la începutul istoriei….şi nu l-a mai căinat nimeni. Dar deh, dacă nu e vorba de umori şi de tegumente, lucrurile nu se complică. Se complică numa’ când e vorba de credinţă- of, şi ea de atâtea ori prost exteriorizată. Poţi avea ‘prieteni’ pe FB, cu care să ai multe în comun, mai puţin ideile. Sună aiurea, nu? Atâta timp cât nu le exprimi eşti un minunabil. Ferească Sfântu’ să ai idei, să crezi, că Mediul Ev te mănâncă de viu şi cu flăcări te arde!

Cu toate astea, mi-s tare masochistă! Stau şi observ cum oameni tineri duc luptele altora! Le e timpul dilatat sau preocupările largi! Pot zice eu ceva de ei? Niciodată! Dacă au şi timp şi putere, de ce nu? Dar nu, eu nu voi participa. Nici la discuţii religioase! Mărgăritarele nu se etalează în troacă!

 

undele măncătoare de vorbe

Am scris ceva şi s-a pierdut în meandrele concretului, ce-or fi alea… na, să mai am chef altădată să scriu! Era despre ”ce frumoasă e viaţa după dovedirea falsităţii unei veşti!” Doamne!!!

Aşa cum trebuie să fie!

Predestinat- Gabriela Savitsky

Te clatini în sângele meu,
ca o luntre pe râu.
Nu ştiu să-ţi vorbesc cu adevărat.
Spun doar nişte sunete liliachii
şi, după intensitatea ochilor tăi,
ştiu că ai înţeles.
De la o vreme,
nu e nevoie de vorbe…

Poate că nu există dragoste,
dar atunci, ce caută Dumnezeu,
cu mănunchiul lui de înţelesuri
la noi în livadă?
Poate că nu ştiu să te iubesc
altfel decât cufundată în inima ta moale şi bună,
sau ca o câmpie care-şi aleargă dropiile
sub un cer desenat.
Nu ştiu să te iubesc decât
cum o femeie iubeşte bărbatul interzis
şi predestinat.

Şi cine se încumetă să desfacă lumina de lună?

Un fel de zi şi-un fel de noapte

Mă doare în suflet, pe stânga. Acolo unde carnea-i mai moale, iar coasta nu-i destulă. Mă doare de-o Lună, albastră şi galbenă totuna. Am încercat pansamente, dar leacu-i departe şi e frig peste noapte. Iar ceasul ticăie apăsat şi calcă minutele, transformându-le în ani. Promisiuni cu tinctură de propolis pun pe rană, să ardă tot, să ardă până la os, lipsa şi depărtarea şi necuvintele şi tăcerea şi noaptea şi ziua şi ce-o mai fi, după ce-o mai rămâne neconsumat de lipsă, depărtare, necuvinte, tăcere, noapte şi zi şi ce-o mai fi când n-o mai fi!

Din seria:’Ce frumoasă sunt şi câtă treabă am!'(4)

Undeva. Cândva. Poate din nou. Altcândva. Altundeva. Dar acum, nu. E nasol să te simţi urât, dar treabă să tot ai! Cum se face că, altcândva, undeva, eram ce nu-s acum?! Două palme oglinzii şi-un somn adânc. Vecin cu nimicul de-l respir. Măcinat. Ieri, în trecut, am schimbat verbele ‘a avea’, pe ‘a fi’. Urmează proba de foc: demonstraţia. Mai ştii ce am promis? Da/Nu! Şi va fi!