the not to do list

:))))))))))))))))) Râs cât toate zilele în care cineva a crezut că respectul se câştigă făcând ce ţi se cere! Nu? Zi-mi că nu te-ai chinuit să îndeplineşti sarcini, să duci termene la limită şi să le arunci dincolo, să faci să aibă totul gust, miros şi aşezare frumoasă în…spaţiu…ca mai apoi să aştepţi reacţii. Niciun ”mulţumesc”, nicio privire binevoitoare, niciun….nimic? Zi-mi că n-ai făcut din astea şi te scutesc de….logoreea mea de după-amiază! Nu, nu şi iară nu! Respectul se câştigă dacă… ia stai puţin! Există to do list pentru aşa ceva? Nici nu vreau să ştiu. Cum aberam mai devreme, ”respectul se câştigă dacă….nu-l vrei, nu-l aştepţi, dai doi bani pe el”. Adică, dacă e, e…dacă nu, who cares? Respectul şade nesimţit în ochii celuilalt. Zace sau lucrează, depinde cum e posesorul. Poţi să te dai tu peste cap cât doreşti şi te lasă coloana elastică că, tot degeaba. Oh, nu, eu nu cer respect, n-am ce face cu el! Nu-l găsesc? Înseamnă că e locul prost, persoana nasoală sau timpul nepotrivit! Good day!

not-to-do

a venit…toamna!

1174766_366718810125611_1579692399_n

Să fi fost până acum vacanţă în care să fi visat departele atât de des? Nu, niciodată!

Fără titlu, doar (con)ţinut

Îi vezi? Sunt pe o scenă, în semicerc. Eu mi-o imaginez rotativă. Sunt în mijlocul lor, întinsă pe spate, pe pardoseală. Stau cu ochii închişi. Şi nu, muzica nu durează doar 3 minute şi ceva…nu se mai termină. Apoi încep să visez, sau să mă înalţ, sau să fiu în mai multe lumi deodată.

La mulţi ani de Sfântă Mărie!

1119882_360920964038729_24382758_o

Din nou, a doua oară marţi 13, la o aruncătură de 3 ani(şi ceva)….

Numerologie pură, inexplicabilă şi deranjant de dureroasă. Am observat însă ceva, când sunt obosită, dar tare-tare, ca azi, nu-mi mai permit să simt  nimic altceva. Nimic rău, nimic trist. N-o mai avea loc? Habar nu am. Dar nici bucuriile nu încap. De parcă oboseala se dilată şi nu mai lasă spaţiu nimănui. Îmblânzeşte simţurile, închide gura, bagă lentoare în mişcări, deschide ochii doar cât să văd la un pas înainte… E tot ce-mi trebuie! Dar nu pot să fiu mereu aşa, aşa de…obosită! Aşa în zilele de marţi, în zilele de marţi câteodată 13…. Îmi place când nu vorbesc. Vorbele scrise sunt  tăcere. Mă gândesc că, dincolo de nasul meu oamenii sunt fericiţi, s-au găsit cât să ajungă şi duc normalitatea cu bucurie, zi de zi. Dar eu nu prea văd dincolo de nas, pentru că am ochelari, iar nasul se opreşte brusc la nivelul ramelor. Tac şi mă gândesc.

La mine, ideile se nasc în stomac, acolo în sucurile gastrice, în băltoaca de enzime a lumii primordiale… Ideile mele sunt ude, fără a fi umede! Aşa doare stomacul, tot în zilele de marţi 13. Brusc. Parcă stau şi opresc calendarul să-l verific. Şi bipăi strident, gen: aşa, aşa, ţi-am spus eu, nu trebuia să colsulţi oracolo, e 13(3333333333333333333333)…o lungă perioadă! Era chestia aia, nu? Spui ceva, crezi ceva, vrei ceva…apoi eşti lăsat să demonstrezi că vrei, că-ţi trebuie, că fără nu se poate! Sunt în perioada de rodaj! Cât o dura….Până la (e)rodare?Iar ideile sunt…speranţe!

Marţi 13, peste 3 ani şi ceva. Mereu altă faţă a acelei zile, alte înţelesuri, aceeaşi durere… Şi, ce spuneaţi? Că timpul vindecă, te face să uiţi, aplatizează? Cine v-a minţit în halul ăsta?

Mă grăbesc să scriu, s-o iau înaintea ceasului, a calendarului, care-şi schimbă ziua în prohod, 14.

Minima zilei- 3

Hai să deschidem nişte uşi!

Viaţă cu adevărat motănească

Cum e chestia aia: ”Viaţa e prea scurtă, numai că-s zilele prea lungi”? Eh, eu aş vrea s-o schimb şi aş zice că absolut totul trece fff repede că, abia reuşesc să mă dumiresc cum stă treaba cu schimbările produse. Aş pune cearceafuri pe toate oglinzile şi nu m-aş mai lăsa privită de nimeni. Nu vreau să văd nicio schimbare, nici măcar în ochii altora. Nu mă interesează, nu vreau să ştiu, nu mă ajută cu nimic. Cu toate astea, văd schimbarea în jurul meu. Nu pot îngheţa nici măcar în vis realitatea.

Norocel, era până mai ieri un ghindoc pielos, amărât şi fără ochi. Acum e o mândreţe de motănel, de 1 an(6 august). A supravieţuit tuturor previziunilor medicilor şi mi-a adus atâta bucurie. La câte ghiduşii face, la cât de calin este, la cât de mult îl scoate din lentoare pe Muşeţel, nici n-am cuvinte să descriu. De fiecare dată când face vreo nebunie, când are o poziţie greu de descris în cuvinte, când se cuibăreşte spre dimineaţă în unghiurile cele mai prietenoase ale mele, când sare după muşte şi ţânţari, când se sperie, sau când se plânge nevoie mare de ce i se întâmplă, când îi ţine isonul lui Muşeţel la foamea cea mare, când te lasă să-i tai unghiile sau când te împinge uşor cu lăbuţa când s-a săturat de mângâiat, dar niciodată nu muşcă, nu zgârie, nu te scuipă, nu se enervează…. da, de fiecare dată când se întâmplă astea, nu am timp sau n-aşajunge la aparatura cu pricina pentru a imortaliza momentele.

NoroNorocel

MuşiMuşeţel

Să-mi trăiţi, dragilor!

moment de august

Stăteam amorfă pe o piatră, în staţia cu nume de comedie, aşteptând calul comunitar să mă ia şi să mă deşerte acasă, târziu în noapte… Mulţi cai, mereu alţii, numai ce-mi trebuia mie nu. Cu privirea goală de litere, cu haine speriate să nu mă piardă, simt cum mă izbeşte toamna în stomac. Nu ştiu cum se face, dar mereu în august simt paloşul toamnei, trimis înainte în recunoaştere. Sufletul se furişează în plex şi doare lent până-n primăvară. Un fel de foame în simţuri mă apucă. Foame d-aia feroce, care te îndoaie şi te face să boleşti cu ceaiuri şi sucuri de morcovi, dar îi dai blegeli la ceas de seară, râs tâmp şi ochi apoşi de bou lăsat la poarta încuiată. M-au obosit zilele astea de casap. Mi-am suflecat mânecile, ca să nu mă pătez de atâtea tăieturi în carnea lăsată atâta timp afară în muscărie, praf şi căldură. În timp ce adăstam în lăsarea serii pe piatra din piaţa comediei, mă amuzam la gândul că unii îşi păstrează accentul în scris…

p.o.t.s

E aşa de uşor să te scufunzi când eşti obosit!

Peripeţii urbane

Căldură mare, ce să-i faci?! Îmi împachetez pluralul inexistent al lenei şi pornesc cu romanele stropite de noroiul ploii în…treburile mele. Împart transportul cu oameni plictisiţi, vorbăreţi nevoie mare, care-au înghiţit megafoane pe când erau mici. Fac click cu cartela. dar clickul devine zgomot asurzitor. Aşa o dată, de două ori, de prea multe ori până să-mi arate că am efectuat…tranzacţia! Mă uit jenată la cei din jur. Feţele lor nu-mi spun nimic, dar ochii…oh, Doamne, ochii urlă la mine din toate capilarele: habar nu ai care-i treaba cu cartela, nu se apropie aşa!, iete că a cunoscut transportul în comun, e duduie ce vreţi de la ea, degeaba eşti ochelaristă! Cum spuneam, ruşinată, îmi împachetez neştiinţa de-a face un click normal cu cartela şi mă aşez într-un colţ, între două scaune. În scurt timp m-a uitat toată lumea. Staţii lungi, asfalt ud, aer condiţionat- lucru de mirare! N-am făcut mai mult de 30 de minute până la destinaţia propusă, dar câte au încăput în urechile mele!  Două dudui, mai trecute aşa, de prima…fericire, discutau cât pentru toată lumea problema copiilor. Să-i ai sau să nu-i ai?- marea întrebare. Proverbe, zicători, experienţe comune- teribil, nu?; bârfe şi răutăţi de cratiţă arsă! Măi, dom’le, dar nu se mai săturau! Se gratulau una pe alta, de parcă se cunoşteau de dinaintea facerii. Ce chestie, oamenii pot fi atât de răi şi pot fi mulţumiţi cu asta! Trist, foarte trist! După ce şi-au tocat copiii şi i-au aruncat lături pe podeaua maşinii, s-au salutat călduros, iar una dintre ele a coborât. Mi-era greaţă! Uitasem ce-am mâncat, doream urgent lămâie, gumă de mestecat, aer sau alţi oameni în jur. Femeile alea erau mame! Aş fi putut fi copilul lor! Deja îmi plâng de milă, aşa cum îi plâng pe necunoscuţii lor copii. Se aşterne liniştea. După două staţii, un domn care tocmai se scoborâse de pe scaun şi dorea să se scoboare…de tot, urlă la un băiat postat în faţa uşii. ”De ce stai acolo, dacă nu cobori?” Vreo urmă de respect? De unde?! Şi-a schimbat atitudinea doar pentru că tânărul era aşa, mai…nevolnic. Masculul ăsta, cu pantalonii bine înfipţi în fese, cu mustăcioară studiată şi trecut binişor de vârsta la care era dorit şi-a găsit să facă pe bărbatul cu un biet băiat. Halal testosteron! Scuip în sân, mă fac că mi-e bine de câtă silă acumulasem şi aştept nerăbdătoare staţia la care trebuia să cobor. Comedie, nu alta! Dar, stai că, se lungeşte calvarul. ”Ce, nu ştiaţi că s-a schimbat staţia, ba chiar de acum 2 ani!”. Jur că-s într-o poveste de Eliade, înghit cu greu informaţia şi aştept cu răbdare momentul răcoririi. Dar ce, trebuia să fie totul ok? Cobor mai devreme cu o staţie. Dar cine i-a mai luat seama? În maşină intraseră două cucoane cu un copil cu Down, vorbeau tare-tare de tot, cu toate că nimeni nu era surd, nici măcar copila. Se purtau cu fetiţa de parcă era ciumată şi trebuia să afle toată lumea- numai că fetiţa era absolut normal, pentru un copil cu probleme. Citea dintr-o cărticică cu Învierea şi cânta de mama focului despre nişte raţe- adorabilă! O cucoană mirosea de trăsnea, a traspiraţie. Prea mulţi oameni urcau prin faţă pentru a ajunge la mijlocul maşinii; care mai de care cu burţi mari, paporniţe şi dorinţe înfrânte de confort şi lejeritate.

Cobor! Merg pe jos o staţie. Mă rog să nu fiu victima şantierului pe lângă care treceam, aproape în fugă.  În faţa mea, două biciclete, una cu geantă şi alta cu baston. Mai încolo, o doamnă sexy cu capot chic de stradă. Terase la stradă cu iz de eşapament şi praf vecin cu alergia. Grăbesc paşii… Ajung. E fix. Nu trebuie să-mi cer scuze pentru întârziere, ba chiar mai aştept juma de oră până la…tulburarea apei. Ce-a urmat, chiar nu mai contează. Un lucru e sigur, cel puţin pentru mine: prostia e tare amuzantă, pe cât de fioros şi zgomotos se exprimă! Dar am ieşit eu învingătoare? Mama ei de modestie muşamalizată, a fost înfrântă şi azi! E târziu, ar fi cazul să visez până mâine când o iau din loc, spre acelaşi loc. De data asta  şi ei şi eu ştim cine-i şeful, treaba-i mult mai relaxată. Aşa că, timp de 3 zile, hai să nu exagerez, voi fi zombi! Rog pe eventuali doritori de convorbiri să-şi înfrâneze avântul: nu doresc, nu pot şi nu vreau! Ce să-i faci?! Cu cine aş vrea să vorbesc….nu se poate!