buda de….porţelan

Fiecare îşi produce propriile dileme. Eu am cufărul meu. Dilema din seara asta(tărăgănată din alte seri) se referă la toate clou-rile, wc-urile, toaletele, budele şi tronurile prezente în filme. Dom’le toate-s curate. Bine, alea pe care stau actorii. Camerele de filmat ne arată picioare crăcănate, încrucişate, adunate; lenjerie tronând pe podea, la baza picioarelor; stări de rău la poalele vasului, apoi odihniri pe podeaua….dom’le, tot timpul curată la toaletele din afara caselor personale. Cum se face că ăştia, care au o cultură strictă a sexualităţii- nuditate nu, dar violenţă da- nu-şi educă populaţia sub haine?! Sexul e incert, nu se vorbeşte despre el, deci nu există boli care să-l deprime. De ce mă seacă treaba asta?! Pentru că, invariabil, copiii cred că ceea ce văd la televizor e ok, e sigur, este scanat, e deja experimentat şi n-a ucis pe nimeni-  lume de actori, nu? X-ulescu n-a murit, nu? Era doar un manechin care a fost călcat de camion, nu? Tanti aia nu s-a aşezat direct pe toaletă, nu? Or fi curăţat înainte să se aşeze, dar n-am văzut noi, nu? N-am cum să răspund eu, întrebările nu mi-au fost adresate, în mod direct.

Nu?

Duhul vorbelor (24)

” O rană cu cât e mai ascunsă, cu atât doare mai tare” spunea Toma de Aquino în Summa Theologiae…

Reconfortant, nu? E ca şi cum tot ce-am simţit până acum, tot ce simt nu e în zadar. Cineva mă înţelege, cu aproape 800 de ani  înainte  de  a mă naşte…. Ce chestie?!  Unii dibuiesc care-i rana, unii cred că ştiu şi-şi dau cu părerea… Numai că, pe zi ce trece mi se demonstrează că nimic nu-i în zadar….nici plânsul, nici durerea, nici nesomnul, nici ruga, nici timpul, nici….cuvântul! De e dragoste….e tot!

Până când (mai) ai de gând să taci?

Întotdeauna am admirat oamenii care ştiu să tacă, care o fac fără efort, care au tăcerea în sânge, care postesc de cuvinte aşa cum respiră, care pot privi fără să traducă în cuvinte, care nici măcar enervarea nu-i face să distrugă codul secret căruia i-au jurat…tacit, credinţă. Toate astea până când, am simţit pe pielea mea cum e să mi se aplice TĂCEREA! E chestia aia că până nu demonstrezi, nu te crede nimeni. Ia, acum, şi demonstrează cât de mult admiri tăcerea….şi să te mai ia gândul pe dinainte?! Mama mia, şi câte altele mai am de demonstrat….

Oare, cu unele, nu am ajuns la capăt?

arta de a fi in-vizibil

Când nimeni nu priveşte sunt ce vreau eu.

Frânturi de clipă şi gând al altora.

Sunt în urechea ta stângă şi-ţi simt durerea din cap.

Îţi sunt pagină de agendă, înainte s-o umpli şi s-o arunci uitării.

De fiecare dată când nu te uiţi, sunt acolo; apoi mă dizolv ca frica în lumină.

De fiecare dată când nu mă priveşti, eu mă uit la tine.

Clipesc des şi mă fac că am preocupări savante.

De fiecare dată e o altă dată când vreau să mă prinzi, iar lucrurile să le facem împreună.

Am fost în părul tău, pe care mai deunăzi l-ai lăsat la frizer; l-am auzit cum creşte şi cum disperat caută să nu-l abandonezi

Am cunoscut disperarea farfuriei pline cu mâncare nemâncată, în serile de oboseală a prezentului.

Am fost la Crăciunul în care ea încă nu te părăsise şi-o trăgeam de fustă, iar pe tine te ţineam de pleoape să nu plângi.

Am fost exact acolo unde nu te aşteptai, când nimeni nu mă privea, şi nici măcar tu, cel la care mă aşteptam cel mai mult.

Un exerciţiu de memorie, s’il te plait!

Mai ştii banca din faţa blocului, perdeaua fluturând când te uitai pe fereastră după ploaie, maşina care se gripase într-un acces de panică, florile albastre din glastra de pe birou, bicicleta de pe hol, biletele de Grecia  şi câte altele?

Eu eram,

mă camuflasem exact în momentul în care nimeni nu mă privea, tocmai….

pentru a nu înceta

să exist!

Cu fricile pe sârmă

Fiecare-şi poate fi psiholog, măcar de câteva ori(esenţiale) în viaţă. Nu? Măcar de-o simplă anamneză tot sunt(em) în stare… Te iei la întrebări, mai întâi. Pregăteşti terenul. Apoi, cu memoria în piuneze încerci să rezolvi ecuaţii- necunoscute vor fi mereu. Răbdarea e necesară, până la obligatorie. Oglinda poate lipsi. La mine, de ex., închiderea ochilor ţine de cea mai bună oglindire. Azi, ieri şi alaltăieri iau fricile la puricat. Da, ele te mânâncă până la rană.  Creşte osul în tine, se întinde pielea a creştere…Uite că nici fricile nu se lasă duse. Se întind şi te urmăresc asiduu. Monştrii, nu glumă!

În copilărie, mi-era teamă:

– să răspund la uşă, când ai mei nu erau acasă

– să nu înceteze să bată inima mamei, când mai aveam prilejul să dorm cu ea

– să nu iasă monstrul-ce-verde de sub pat, când închid lumina şi aştept să adorm(era un monstru dintr-o carte de poveşti)

– de umbrele proiectate de farurile maşinilor pe perete, înainte de-a adormi

– de ţipetele oamenilor mari

– de maşinile care treceau cu viteză mare când încercam să traversez

– de violenţa cu care copiii chinuiau animalele

– de felul în care părinţii îşi băteau copiii

– de întuneric

– de oamenii care nu aveau nevoie de motiv pentru a-i face pe alţii să sufere

– de lucrurile fără logică

– urechile pereţilor când ascultam Europa Liberă şi Vocea Americii

– de marea de sânge care curgea din piciorul tatei, când i-a intrat cu ac (pe jumătate rupt) în picior, în sufragerie

– de depresia mamei

– de nefericirea celor din jurul meu

– balconul de la etajul zece

– de cutremurul care schimba comportamentul oamenilor

– de himenoptere, coleoptere şi lepidoptere

Să mai continuu? N-are rost, de unele nici nu-mi mai amintesc….

Nu, nu vorbeam cu ai mei de fricile mele. Le consideram prea….naive. Mi-era teamă să nu mi se spună că-s mereu prea mare pentru ele.

Cele de azi sunt variaţii ale celor din copilărie. Unele au dispărut fără urmă, altele… au devenit noi!

Mi le-aş sugruma pe toate cu zâmbetele celor din jur, cu bucuriile celorlalţi, cu micile fericiri, cu cerul senin şi ploile de vară, cu frunzele toamnei, cu darurile de Crăciun făcute pe ascuns, cu …atâtea lucruri mici…de-aş putea?! Dar nu pot, aşa că, mă retrag din când în când să plâng… Ştiţi? Ochii spălaţi cu lacrimi văd speranţa! În rest, la fel cum mă ştii…

 

 

 

 

mă ofer spre hrană

Aşa cum mă pricep să golesc ştiuca de carnea-i gustoasă şi să o umplu în combinaţii diverse…tot aşa, mă las golită de mine şi reumplută în diverse combinaţii, numai că nu-s eu…bucătarul. Încap în mine atât de multe, că mă gândesc când ar fi trebuit să urlu: stooooop! Nu, nu e momentul, asta e clar! S-au adunat feliate, ciopărţite, rondelate, mărunţite o mulţime de stări. Nu le pot aduna într-un meniu cu tematică. Nu e momentul să cred că s-a sfârşit….

pentru că mă ştii plângând…

Bine, eu am ”lob de roman”! 😛