e toamna aproape…n-o simţi, călcându-te pe suflet?

E chestia aia la mijloc, că vine toamna; o simt deja în ceafă, la colţ de stradă, aruncându-se sinucigaş pe ferestre în miros de vânătă coapă, fluturându-mi inima mai nu-ştiu-cum, răcindu-mi picioarele în sandale cât să-mi strâng amintirile în braţe, în mersul nebun cu zâmbetul pe buze de parcă cine ştie ce tren al fericirii a deraiat la picioarele mele, iese la iveală în abur de covrigi calzi dis-de-dimineaţa în drumuri periculos de alerte, aleargă de nebună norii ăia pe cer şi mă face să mă împiedic în lacrimile ochilor; e un început al fericirii în fiecare toamnă- când alţii termină ce au de trăit, eu abia încep, nu mă întrebaţi de unde-ce-cum că habar nu am; miroase a şanse în aer, iar de nu e aşa e treaba lor. Am în stomac ghem de pisici şi chiar nu-i de joacă. Am îngheţat de mult timp aşteptările, le am undeva într-un colţ de suflet- că al meu are colţuri, de al altora e rotund! E chestia aia la mijloc, că toamna nici nu-mi trebuie motiv de plâns. Mă pot transforma în pisică la fereastră, în umăr atins, în umbră pe bancă, în vânt prin crengi. În rest, e la fel: aceleaşi muzici şi gânduri. Aceleaşi pronume personale, chiar dacă persoanele şi-au dezlipit etichetele şi-au plecat! Vine toamna, şi- de fiecare dată, e la fel, într-un fel necunoscut. Trebuie să vină frigul, pentru a-ţi mai plăcea apoi să te (mai) dezbraci! Gata, mă duc să visez, citind cât mai am timp…