e toamna aproape…n-o simţi, călcându-te pe suflet?

E chestia aia la mijloc, că vine toamna; o simt deja în ceafă, la colţ de stradă, aruncându-se sinucigaş pe ferestre în miros de vânătă coapă, fluturându-mi inima mai nu-ştiu-cum, răcindu-mi picioarele în sandale cât să-mi strâng amintirile în braţe, în mersul nebun cu zâmbetul pe buze de parcă cine ştie ce tren al fericirii a deraiat la picioarele mele, iese la iveală în abur de covrigi calzi dis-de-dimineaţa în drumuri periculos de alerte, aleargă de nebună norii ăia pe cer şi mă face să mă împiedic în lacrimile ochilor; e un început al fericirii în fiecare toamnă- când alţii termină ce au de trăit, eu abia încep, nu mă întrebaţi de unde-ce-cum că habar nu am; miroase a şanse în aer, iar de nu e aşa e treaba lor. Am în stomac ghem de pisici şi chiar nu-i de joacă. Am îngheţat de mult timp aşteptările, le am undeva într-un colţ de suflet- că al meu are colţuri, de al altora e rotund! E chestia aia la mijloc, că toamna nici nu-mi trebuie motiv de plâns. Mă pot transforma în pisică la fereastră, în umăr atins, în umbră pe bancă, în vânt prin crengi. În rest, e la fel: aceleaşi muzici şi gânduri. Aceleaşi pronume personale, chiar dacă persoanele şi-au dezlipit etichetele şi-au plecat! Vine toamna, şi- de fiecare dată, e la fel, într-un fel necunoscut. Trebuie să vină frigul, pentru a-ţi mai plăcea apoi să te (mai) dezbraci! Gata, mă duc să visez, citind cât mai am timp…

Anunțuri

15 răspunsuri

  1. …si ce citesti? 🙂

  2. frumos! toamna cu roade prin colturile de suflet incercat de toride zile estivale. 🙂

  3. Deci toamna-i bisectoarea sufletelor fara margini…De ce „cat mai am timp” daca totul e (la) mijloc?

  4. Cum sa nu? Adevarul.Si nu doar cel care pare ci si cel ce este. Orienteaza gandurile spre: acceptare dupa orice asteptare!

    • să accepţi aşteptarea a ce nu poţi avea?

      • Nu m-am facut inteles 😦
        Uite cum privesc eu lucrurile: Asteptarea si acceptarea se succed (dar nu sintactic!).Poti accepta ca nu poti avea si poti spune ca astepti ce nu poti avea.Dar ultima parte nu poate fi adevarata pentru ca deja ai tras concluzia „ca nu poti avea”, asa ca nu e decat o acceptare mai optimista.Ar fi ca atunci cand, imbracandu-te mai gros ai incerca sau ai astepta sa acoperi si unul dintre colturile sufletului…

        • ‘că nu poţi avea’ nu determină imposibilul….poate că nu acum, poate că nu aşa, poate că nu înţelegi ce şi cum…
          exemplul tău nu mă mulţumeşte! :))))

  5. Sigur, nu determina imposibilul! Dar eu spuneam ca ar fi o minciuna sa sustii ca astepti ceea ce tu deja crezi ca nu mai vine;

    Sa presupunem ca impartim oamenii in cel putin doua categorii: cei care accepta ca trebuie sa astepte si cei care asteapta refuzand sa accepte.De unde sa mai „scoatem” o a treia categorie? Am banuiala ca nu accepti „acceptarea” 🙂

    • o minciună? :)))) de la tine de la fereastră e posibil să fiu altfel decât cum crezi! :)))
      trebuie să fie neapărat 3 categorii? ca să nu mai spun că ceea ce simţi poate să nu fie în acord cu realitatea- care oferă un aşa zis imposibil, de aici şi neacceptarea…

  6. Cum mai poti numi atunci asteptare daca iti spui in sinea ta ca „nu mai vine”? Spune-i amagire!
    Credeam ca discutam generalitati, nu cazuri particulare.Iar persoana in cauza ( sa ma iau pe mine ca exemplu 🙂 ) nu minte, ci se minte pe sine.
    De ce 3 ma intrebi :)) ? Pot fi si mai multe… Chiar? pot fi si mai multe? Sau cel putin 3 🙂 ?

    • tu ziceai de a 3 a categorie, nu eu! :)))
      poţi ‘şti’ că ceva se va întâmpla: raţional sau emoţional, nu e nici una mai presus ca alta- cu toate că mulţi mi-ar sări în cap, că raţiunea primează! raţionalul poate fi limitat, dar cred că ştiai asta- deoarece nu putem cunoaşte decât în parte, mai ales în măsura în care tiparul trăirii noastre se potriveşte cu unul folosit deja! cum e să cunoşti că aşteptarea ‘merită’ indiferent de ceea ce-ţi oferă realitatea? păi- pentru mine, destul de simplu: e un fapt de credinţă! stai să-ţi explici credinţa, ai nevoie de argumente? cum e cu iubirea? ai nevoie strict de motive? e ceva mai presus de logica mundană: şti- fără să vezi, să auzi, să crezi că se va putea….se numeşte SPERANŢĂ, nu amăgire!

  7. Eu nu-ti voi sari! Chiar as situa ratiunea multe trepte mai jos, dupa cum il consider si pe Pascal superior lui Descartes. Cu tiparul nu sunt de acord… suntem unici prin felul cum simtim, prin felul cum iubim, cum credem, cum ne indoim…
    Stii ce? Cred ca o voi numi si eu asa, suna mai frumos 🙂

    • pe cât de ‘unici’ ne credem suntem în căutare de tipare: întrebăm, avem nevoie de ghidaj, de profesori, de psihologi, de sfinţi…să ne arate drumul, să ni-l desluşească, să ne spună cum se simt în vecinătatea lucrurilor mari, să ne dea asigurări sau să ne sperie…
      suntem unici cum simţim? dragostea şi credinţa pun între noi semnul egalităţii…suntem reduşi la imponderabilitate, la starea în care nimic nu mai contează în afara ‘momentului’! e omul capabil să fie unic în dragoste?- poate dacă priveşti unicitatea ca cel mai adevărat şi frumos moment din viaţă, că altfel, suntem extrem de comuni!
      nu de frumuseţea rostirii îi spun eu aşa…amăgirea e la nivel cognitiv, speranţa e la nivelul credinţei şi-al dragostei- acolo n-are ce căuta logica- care cu argumentele ei, ne ţine în chingi pe pământ!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: