joi, o zi ca oric(ar)e alta…

Urc pe la uşa din spate. Mă agâţ de o bară înmănuşată în plastic. Troleul e aproape gol şi mă pot uita peste capetele ascunse adânc în căciuli. Iar n-am căciulă şi afară e burniţă în toată regula. Ceva se întâmplă şi culorile dispar, lăsând un peisaj hibernal pe străzi. Tonuri de gri până la limita suportabilă. Aia de sus! Singurul care pare să ştie unde mergem, este şoferul. Şi el puţin năuc după viteza de melc pe care o încearcă. Simt teribil nevoia să mă uit în spate. Simt în ceafă priviri reci. Păcat, a trebuit să cobor!