Câţi ani încap într-unul singur?

Doriţi-vă ce se poate! Eu n-am să înţeleg ”sărbătoarea” asta, a Anului Nou civil, aşa că am să fac urări (mai) puţine. Răspund din curtoazie la mesaje, dar atât. Importanţă pentru mine are anul nou religios, care începe în septembrie. Aşa că, neştiind ce să spun acestei numărători în căutarea viitorului, am să vă las cu Înalt PS Bartolomeu Anania-de fericită pomenire să vă încânte începuturile de an…. N-am nici bilanţ de făcut, n-am nici dorinţe de etalat, ştie Dumnezeu ce-mi trebuie şi-mi va împlini înainte să-mi pierd speranţa! Să fiţi iubiţi!

moreşte-mă

Cum spunea Freud? Că atunci când încercăm să ne imaginăm propria moarte, nu putem fi altfel decât spectatori? Parcă aşa zicea!  Dar mai contează? Chestia e că la mine sunt valabile ambele variante: a mea şi a lui. A mea, pentru că mă văd moartă şi gust mortalitatea din poziţia nemişcată, dar şi a lui Freud, fiind martoră la moartea mea. Care e mai mare oare? Durerea sau curiozitatea? Mă uit la feţele celor din jur. Unii suferă, alţii au venit din curiozitate. O moarte neanunţată! Îşi imaginează cineva că va muri la 100 de ani, în patul matrimonial, după o viaţă trăită din plin? Dacă da, aceia sunt fericiţi! Unii suferă, unii plâng de mama focului de mai că m-aş trezi să-i mângâi. Din ochii închişi, reci şi afundaţi mi se preling lacrimi. Celor prezenţi nu le scapă prezenţa lor. Se fac imediat presupoziţii. Timpul lor trece indiferent pentru mine, aflată într-o altă dimensiune. Ca martor mut la cele se mi se întâmplă, remarc că nimic nu mai contează la fel de mult ca până acum. Îi las pe oameni să-mi încalce voia, nu mai contează ce vreau sau ce păreri am. Mă las închisă în cutie de lemn, legată la mâini şi picioare, apoi dezlegată. Mă las stropită cu ulei şi vin. Mă las lăsată în jos. Mă las singură, departe de cei care pleacă la ale lor. Mă las într-o lume de jos şi aud, încă, zgomotele cele din susu’ meu. Fac cunoştinţă cu noii vecini, mai vrednicii sau mai puţin vrednicii mei colocatari. Aud zgomote foşnitoare. Insectele mişună şi-mi strică zenul descompunerii. Mă face să-mi amintesc de cursul de entomologie criminalistică şi de toate cursurile în care am învăţat să disec oameni în căutare de viaţă. Spun o rugăciune şi adorm. Şi aşa, uit că am murit, până când mă trezesc şi nu dintr-o moarte clinică, ci într-o lume nouă.

Nu, n-a fost vis, a fost aievea, cândva…

Superstitii la romani- (4)- primenirea morţii!

Greu de suportat valul de credinţe populare când asişti la ieşirea vieţii pe poarta gurii umane. Frica paralizează fiecare mişcare a celor prezenţi, ascunşi în unghere cât mai depărtate de patul morţii. Aţi asistat vreodată moartea? Eu, da. Premoartea, moartea şi postmoartea; îmbăierea, îmbrăcarea, îmbălsămarea, vegherea şi înhumarea, parastasul şi camerele goale de după. De data asta, impactul a fost teribil! Am asistat o moarte străină de neam. Cum eram singura conştientă, am luat majoritatea deciziilor- mi-am dat seama mai târziu. E greu să fii cu capul pe umeri la atâta formol inhalat, pe nesimţite. Cum te poate pişca la nări, sau să te usture ochii, fără să-i simţi mirosul? O fi fost vreun blocaj la nivel olfactiv pentru a putea rezista- habar n-am. Cum să nu mori de râs la planurile care se fac într-o bucătărie de 2 pe 2, când în dormitor moartea are cuţite mari şi ascuţite, bidoane cu formol, prosoape, găleţi şi pahar de sondare gastrică? Ce număr de farfurii, ce mâncare lăsată pe balcon să pape spiritul, ce să faci sau nu în săptămâna de după, pe unde să nu calci şi unde să nu uiţi a te duce, câte lumânări şi prosoape, ce să fie pusă lângă carne şi câte găleţi de apă trebuie aduse?! Totul păreal ireal de abracadabrant în fumul de ţigare ce se încăpăţâna să rămână la nivelul feţei vorbitorilor, împiedicându-mă să văd mutrele celor care debitau pe seama morţii….altuia. În camera în care mă aflam cu legistul, mă minunam de puterea mea în faţa murdăriei morţii, murdărie pe care eu nu o suportasem până acum. Carne răscoaptă, lichid gastric în exces, tegumente putrede, organe interne aproape inexistente, căldură ca de iulie. Pentru prima oară în viaţă asistam la instalarea treaptată a rigor mortis. Şi asta în mod rapid, persoana fiind în vârstă, anemică şi fiind cald afară. Mă speria oare felul în care legistul manevra trupul mort? Sau cum spăla băiatul masa aceea de carne cu icter mecanic? Nu mai ştiu. Sigurul lucru este că n-am avut nevoie de mâncare. Unora însă le provoca foame vecinătatea morţii. Parcă un motiv în plus să dovedească faptul că au rămas în viaţă, că pot mânca, pot clipi, pot respira.

Moartea a sosit cu greutate. După 3 săptămâni fără mâncare, doar cu perfuzii, pulsul exterior a dispărut, un puls interior anemic îşi mai făcea simţită încă prezenţa. Un hărâit puternic zguduia pieptul chinuit a moarte. Respiraţia a început de la burtă, cu salturi puternice, şi din jumătate în jumătate de oră urca spre stomac, piept şi gât- în cele din urmă. Rugăciuni spuse la capătul morţii. Auzeam deja aripi fâlfâind a-ntuneric şi-a tăcere. În 10 minute s-a produs. Lumânările parcă s-au grăbit să ardă pentru a nu pierde momentul. Gura s-a deschis şi a lăsat sufletul să plece, lăsând corpul într-o poziţie neglijentă. Răceala a cuprins încăperea. Îmi venea să mă uit după sufletul plecat, dar nu-l detectam. Am simţit nevoia să pun mâna pe corpul mort, rece de dinaintea instalării morţii. Era străin, pe cât de străin mi-era oricum. Rece, străin, spongios, umflat şi galben. Mă aflam în cameră cu moartea. Un om viu, un om mort şi îngeri- nu ştiu câţi, nu ştiu de câte feluri… Iar ceilalţi îndrăzneau s-o poftească la treabă. Auzi la ei, cum să se închidă coşciugul, cum să pună mai repede pânza albă, cum să ajungă la capelă, cum să aprindă lumânări, cum să pună florile mai departe de coşciug, cum să facă mâncarea, cui să o dea, cui să împartă mai întâi şi cui mai apoi, câte opriri şi câte aruncări de bani, câte oglinzi să acopere şi cu ce…să mai continuu?

Dacă ar fi fost să fac parte din familie, nu prea era timp de nimic. Cumpărături, facturi de plătit, de vorbit în 7 locuri deodată, de întreţinut ‘musafirii’, de gândit la moarte, la lipsă, de simţit durere, de îmbrăcat straie negre, de gândit în locul altora, de mulţumit asistenţa, de gândit la viitor blocat în prezent fiind, de urlat din rărunchi, de meditat, de…acceptat! O parte le-am făcut, o parte n-aveam cum. Un lucru însă m-a şocat profund: schimbăm lumile cu o viteză uluitoare. Aici- dincolo, cald- rece, vorbă- tăcere, al vieţii- al morţii în câteva minute. Pregătirea e mai lungă, chiar dacă nu o ştim, nu o simţim, nu o acceptăm… Iar alt lucru mi-a fost foarte clar: cu cât eşti mai aproape de moarte, cu atât mai mult respecţi viaţa! Cum să te mai cerţi cu cineva, oricine ar fi acela, când oricând îl poţi vedea mort, ciopârţit, îmbălsămat şi îngropat? Păi nu (mai) poţi! Poate de aceea, weekendul trecut mi-a fost atât de greu să suport prostia şi răutatea…Văzusem moartea întâi şi nu mai puteam reacţiona…

Ok, (mi-)am dovedit a nu ştiu câta oară că disecţiile, îmbălsămările, plăgile şi scurgerile purulente nu mă impresionează. Dar ce mă fac cu răutatea gratuită, cu prostia, cu tristeţea, cu bucuriile frânte- cu ele cum mă descurc? Cred că le formolizez şi pe ele, le las să se întărească şi le îngrop adânc în pământ(în criptă nu-i destul).

Totul s-a terminat într-o după-amiază de duminică, eu eram în cerul bisericii, moartea era ferecată în coşciug de lux într-o criptă de la marginea Bucureştiului, iar sufletul….nu ştiu unde. Poate că şi iadul are un cer al lui… Când m-oi duce, eu aş vrea să fie altfel. Dar poate că…nu mai contează. Dumnezeu să ierte, să odihnească şi să nu uite! Amin!

Rusaliile în popor

E aşa de tare înrădăcinată tradiţia păgână în pielea sufletului încât e greu s-o desprinzi fără a sângera. Aşa că, uşor-uşor Lumina ia locul Întunericului, iar lucrurile se liniştesc.

Ce se zice în popor:

Cerurile se deschid în perioada dintre Înviere şi Rusalii. Graniţele dispar,iar sufletele morţilor vin în vizită la rude. Ultima zi în care le mai este îngăduită şederea pe aici e Duminica Rusaliilor. Aşa că, înainte de plecare, petrecem sufletele celor morţi(uneori înainte de vreme) cu pomeni, dansuri,descântece, jocuri şi petreceri.

Se joacă cu sârg Caluşarul, îndepărtând astfel spiritele periculoase dar şi reparând stricăciunile acestora.

E bine să te fereşti de Iele(Rusalii,Vântoasele, Şoimanele) respectând următoarele:lucrul oprit în ziua Rusaliilor(orice fel), evitarea scăldatului, nu se intră în paduri si cu teamă se evită răscrucile de drumuri, nu se pleacă la drum, nu se urcă nimeni în copaci.

Boul este împodobit cu ghirlande de flori. Fecioarele ce se vor duse din casa părintească sunt nevoite să stăpânească boul supărat de atâta gloată adunată în juru-i. Păstrarea obiceiului îi aduce fetei garanţia măritişului anul viitor.

Cum e duminica verdeţurilor, leuşteanul, romaniţa, teiul, pelinul sunt la mare preţ. Cu ele se împodobesc cercevelele ferestrelor, intrările şi ieşirile oamenilor în case sau biserici.

Teiul din Duminica Rusaliilor apără de grindină şi de trăznete.

Fetele îşi fac coroniţe din rămurelele de tei sau de nuc ca să le ferească de durerile de cap sau de luatul minţilor.

În rest, vreme bună şi linişte…

Cum mi-am petrecut ‘sfârşitul lumii’

Foto:Kvikken

Al meu nu,al altora poate,sau chiar al lui mai mult ca sigur!Pastor parcă,nu?

Vineri am aflat şi eu,ultima ca întotdeauna,că ‘mâine’,adică astăzi se întâmplă de-un sfârşit global al lumii….nu fâşii,nu,…total!Sursa demnă de încredere nu putea fii alta decât OribilTV.Toţi ştiau,copii-tineri-bătâni,mai puţin eu!Am aflat,adică am fost anunţată,spre binele meu,în ultimul moment.Poate că o fi fost penultimul,nu mai ştiu,deoarece am încercat să par îngândurată.Ciudat lucru,nu mi-a ieşit!Cum s-or fi pregătit alţii nu cunosc,doar cum m-am nepregătit eu,încerc să spun.

Ca de obicei,cu ale mele;ca de obicei par ce nu sunt pentru alţii,pentru mine…pentru exterior.

Am păstrat rutina,ca brumă de contact cu realitatea.Apoi am luat drumul roţilor rapide spre înaltul,unde sunetele devin căuş iar paserile duhuri.

Am fost martoră la vinderi de suflete,la comerţ cu nimicuri şi am contabilizat grija cu care se pavează iadul de dincolo până-ntr-acolo.De ce martoră?Pentru că distanţa era destulă pentru ambele părţi şi petru orice altceva.

Răul nu-şi face cuib în orice  loc.Mai întâi deretică,parfumează,dă impresia de aerisit.Apoi pune muzică şi face ca locul să pară locuit.Răul nu vine singur,e mereu însoţit de oameni.,Azi,ironic chiar,s-au înghesuit mulţi la eveniment.Căderea a fost obişnuită.Dar se pregăteşte căderea cea mare…

Sfârşitul?Vine când nu face parte din plan…

Of,’dragu-biti’-meu…


foto

Cand ti-e trupul istovit de lipsa luminii,cand ochii ti-s pe jumatate intorsi in somn,cand bajbai dupa sprijin prin bolurile in care n-a aparut salata,e musai sa se arate primavara!
Dar ea se iveste tiptil cu povesti de dragos(be)te,cu mese imbelsugate,cu dansuri si intalniri pe-nserat,cu iubiri robi(rui)toare de suflete…
Si cum (pr)ivirea dragostei trebuie ajutata,intalnirile sunt cheia!’Navalnicul’ sta in asteptare,invesmantat in ferigi,indurand gerul iernii,cu buze crapate doritoare de balsam femeiesc.Cine are inima sa-l lase asa,hm?

Superstitii la romani(3)


Foto:littlepainkiller

Sa vorbesc in seara asta despre„joi”:
Zi jucausa,se distreaza tare pe faptul ca poate fi doua lucruri deodata si nimic prea clar:ziua a5a in saptamana liturgica(in sistemul de numarare grecesc,latin si ebraic),si a 4a zi in saptamana civila/de lucru.Mai ales in momentele de tranzitie(solstitii,miezul zilei sau toiul noptii),timpul este magic si joile sunt eliberate de incarcatura lor etica,lasandu-se fraul mai usor si dandu-se dezlegare la iubit,petrecut,mancaruri rusinos de bune,taiat vite,facut pomeni,mers in vizite de petit.
Daca va puneti intrebarea de unde vine numele zilei de‘joi’,apoi sa stiti ca-i apartine Zeului Jupiter in intregime(dies Jovi),zi in care oamenii se pare isi luam masurile de urgenta impotriva zeului neastamparat al fulgerelor si tunetelor,sa-l mai imbuneze cumva.
Pe la noi,pe meleaguri aproape-orientale,locul Zeului Jupiter il ia Sf.Ilie,ce isi asuma functia in cer si pe pamant,fugarind demonii cu bici de foc si iscand fulgere si tunete spre spaima si uimirea oamenilor;dar ziua consacrata lui in Biserica Orientala nefiind insa joia(luata in primire de Sf.Nicolae,ierarh al Mirelor Lichiei),ci martea.Sa nu mai spuneti ca nu aveti ocrotitor in ceasurile de restriste,de marti.
Ce sa mai,ziua de joi e plina de joc si veselie,de petreceri(de logodne sau nu),de iubit,fara post(daca nu cumva e lipita de-un post mai maricel),zi de bucurie,chiar de-i in toiul saptamanii!
Nu va mai leg de de interdictiile din ziua de joi,ca vin sarbatorile si-or fi alte obiceiuri.Toate in caierul lor!