Am găsit (s)ursa nefericirii!

Minţiţi prea mult? Sunteţi supuşi şi nu ieşiţi din cuvântul celorlalţi, consideraţi ”mai mari ca voi”? Vă vine să fugiţi ca iepurele în goana puştii? E clar! Sunteţi sensibili la autoritate! A altora, bineînţeles. Mesaj incomplet, însă. La o anamneză la rece, aţi asta e boală veche? Naaaaaaaaasol! dar, nasol de tot! Sunteţi defecţi din post-fabricaţie- care, uneori poartă numele de…copilărie. Ce să faceţi? Pe bune dacă am habar…Poate ce am spus mai sus….minţiţi, fugiţi sau vă supuneţi. Reţeta e personală.

the not to do list

:))))))))))))))))) Râs cât toate zilele în care cineva a crezut că respectul se câştigă făcând ce ţi se cere! Nu? Zi-mi că nu te-ai chinuit să îndeplineşti sarcini, să duci termene la limită şi să le arunci dincolo, să faci să aibă totul gust, miros şi aşezare frumoasă în…spaţiu…ca mai apoi să aştepţi reacţii. Niciun ”mulţumesc”, nicio privire binevoitoare, niciun….nimic? Zi-mi că n-ai făcut din astea şi te scutesc de….logoreea mea de după-amiază! Nu, nu şi iară nu! Respectul se câştigă dacă… ia stai puţin! Există to do list pentru aşa ceva? Nici nu vreau să ştiu. Cum aberam mai devreme, ”respectul se câştigă dacă….nu-l vrei, nu-l aştepţi, dai doi bani pe el”. Adică, dacă e, e…dacă nu, who cares? Respectul şade nesimţit în ochii celuilalt. Zace sau lucrează, depinde cum e posesorul. Poţi să te dai tu peste cap cât doreşti şi te lasă coloana elastică că, tot degeaba. Oh, nu, eu nu cer respect, n-am ce face cu el! Nu-l găsesc? Înseamnă că e locul prost, persoana nasoală sau timpul nepotrivit! Good day!

not-to-do

moment de august

Stăteam amorfă pe o piatră, în staţia cu nume de comedie, aşteptând calul comunitar să mă ia şi să mă deşerte acasă, târziu în noapte… Mulţi cai, mereu alţii, numai ce-mi trebuia mie nu. Cu privirea goală de litere, cu haine speriate să nu mă piardă, simt cum mă izbeşte toamna în stomac. Nu ştiu cum se face, dar mereu în august simt paloşul toamnei, trimis înainte în recunoaştere. Sufletul se furişează în plex şi doare lent până-n primăvară. Un fel de foame în simţuri mă apucă. Foame d-aia feroce, care te îndoaie şi te face să boleşti cu ceaiuri şi sucuri de morcovi, dar îi dai blegeli la ceas de seară, râs tâmp şi ochi apoşi de bou lăsat la poarta încuiată. M-au obosit zilele astea de casap. Mi-am suflecat mânecile, ca să nu mă pătez de atâtea tăieturi în carnea lăsată atâta timp afară în muscărie, praf şi căldură. În timp ce adăstam în lăsarea serii pe piatra din piaţa comediei, mă amuzam la gândul că unii îşi păstrează accentul în scris…

imagini scrise

Nu. Nu mai visez demult la o şcoală ideală. Fac parte din una imperfectă, visele mele sunt imperfecte. Nu-mi imaginez idealul şi nici perfecţiunea- de parcă ar fi două lucruri total diferite. Ele fac parte dintr-un viitor, care nu există, nici dacă l-aş desena. Ca la tezele la română, îmi închid urechile şi o voce interioară se deschide ca un difuzor şi scriu după dictare. Scrisul minţii sau al vocilor. De ce scriu toate astea? Habar nu am. Am de corectat săptămâna viitoare atâtea lucrări că, mi se face frică. Aşa că, multe desene animate, poezie, prune şi caise şi ficţiune la greu. În timpul ăsta, oamenii flanează în mall, lungind o cola de i se duc toate bulele, cu privirile pe cei-lalţi, poate-poate or desprinde vreo privire şi pentru ei. Disperant de tristă imagine. Înţolirea îngrijită, pastelată şi corectă o vezi doar seara. Seara e răcoare, e lume, e viaţă. Şi nu e desen animat. Cinema în mall-uri!- nu e ceva anacronic?

Minune la Prislop

din când în când evadez dincolo de perimetru de siguranţă. aşa a fost şi mai ieri, când sfidând Dealul Negru, potopul şi serpentinele înşelătoare, Jiul furios şi foamea de cu dimineaţă am ajuns unde era chemarea. cu 3-4 km până la M-rea Prislop, pe-un cer negru de plumb şi pe-o ploaie de nu se vedea la 1 m pe unde maşina mănâncă  asfaltul am început a ne ruga de încetarea ploii, că nu era chip să părăseşti maşina. aşa că 4 voci să fi fost, dacă nu şi îngerii ne ajutau, împreună dorind vreme uscată şi vizită la părintele Arsenie- aşa, preţ de-o închinare. cum ziceam, 3-4 km să fi fost şi… a încetat. nu brusc, dar la intrarea pe aleea mănăstirii nu mai era picătură pe parbriz, şi nicio nevoie de protecţie pluvială.  am luat starea mănăstirii, începând cu fustele din poartă, apoi cu slujba de seară ce se auzea din Rai şi cu panta urcată spre luminiş. acolo, se pare colţ de Rai. acolo, cer senin! cum aşa, nu fusese potop cu puţin timp în urmă, aproape de locul acesta? era aşa cum ne-am rugat, aşa că am lăsat logica de-o parte, ştiinţa am împachetat-o şi-am trimis-o înapoi în cărţi…Aceasta Era O Minune!

Nu, nu, nu….Muşeţel nu ar fi procedat aşa!

Esop era băiat deştept

Se întâmplă (prezent continuat) să:

mă odihnesc mai bine, fără să dorm mai mult decât de obicei

combin timpurile

am memoria proaspătă

 ştiu cuvinte fără să le cunosc

scad

înţeleg mai mult(e)

mă întristeze cum oameni inteligenţi pot trăi în cămările întunecoase ale minţii şi nu ies de acolo nici cu ‘mitul peşterii’; şi nici nu simt nevoia de aer- am absolvit cursul la Crucea Roşie acum vreo 2-3 ani, dacă foloseşte la ceva…

 visez condensat, dar până la creion şi hârtie să uit tot- dar tot! foarte trist!

mă delectez cu Nora!

mă binedispun teribil Woody cu Bananas!

tărăşenie pe seară

Am mers în seara asta cu un troleu îngheţat. Şoferul- azilant cu acte prin părţile noastre, fugit de la unul din poli cu treburi urgente, ţinea tot timpul uşile deschise aşteptând umbrele  călătorilor până la ultimul licăr de roşu semaforic. Îngheţată toată emisfera dreaptă din cauza crivăţului de la uşa a treilea- unde mă aflam, urmăream delirând lentoarea din troleu. În faţă, se vedea treaba, oamenii mai păstrau o urmă de ironie încercând să ajungă cu ea până la siguranţa azilantului, cerându-i să fie bun şi să nu ne lase să îngheţăm de tot. La domnu’ cu pricina nu pătrundeau astfel de ironii, acolo era bine şi cald iar ştirile la maximum.

Dacă paltonul, căciula şi fularul mi-ar fi permis aş fi zâmbit. Însă erau postate strategic, aproape dictatorial în faţa zâmbetului, luându-mi şi ultima bucurie… în momentul acela. Am nezâmbit ceva vreme până când cadranul ceasului din troleu şi-a dezmorţit una dintre limbi. Cum nu funcţionam la capacitate maximă, ba auzeam, ba vedeam, ba simţeam dar niciodată toate deodată, privirea alunecă spre scaunul din faţa mea, în diagonală. Scaunul era personalizat: ‘Bârfa prejmei tale’ se odihnea cu scris frumos şi şters de cariocă şcolară. Am fost tentată să-mi aflu preajma, dar am fost scutită de aşa efort pe un frig ca ăla. Preajma mea era foarte liniştită, pentru simplu fapt că nu exista, eram singură în spatele troleului. M-am liniştit brusc, cu toate că am rămas cu mirarea că toată lumea preferase partea din faţă, lăsându-mă singură cu… preajma mea încă nebârfită. Sau eu eram preajma bârfei? Nu m-am putut dumiri- în gheaţă, celula îşi opreşte activitatea!

Am primit însă şi aici răspuns, prea mă grăbeam să închei starea. La următoarea staţie a urcat un tip. Cât a stat lângă mine a vorbit încontinuu la telefon, tare şi convingător, rostind  aceleaşi cuvinte:’ da, ajung numaidecât; te sun atunci; ne vedem, cum să nu; oh, daaaa şi eu (oftat prelung)’. Foooooarte frumos, era frig şi aşa dialog mă mai încălzea. Cum altfel, doar  tipul a vorbit cu… 2 tipe di.fe.ri.te.

Dacă nu am visat- preţ de 11 staţii, în mod sigur nu mai aceeaşi anduranţă la frig. Frigul, ca stare de rapaos mecanic. A fost vina mea, trebuia să fi stat în faţă!

‘Ca şi’ cum ar fi normal!

Doream de multă vreme să scriu despre noul ‘deci’, actualul ‘ca şi’. Uite că mi-am adus aminte acum. Dar cum mi-am adus aminte, m-am gândit că mai bine îl las pe Alex Leo Şerban să vă spună ce şi cum… ‘ca şi’ cum ar fi normal!

Articolul e preluat din Dilema Veche!

Ca şi

Sînt oameni ca tine şi ca mine. Oameni obişnuiţi. Nimic spectaculos. Asta, pînă deschid gura.

Imaginaţi-vă un distins dirijor care, între partea a treia şi a patra a unei simfonii, cînd lumea din sală a uitat să se foiască şi să tuşească, trage un pîrţ. Sau imaginaţi-vă o cucoană bine, toată-n Chanel, care începe să rîdă – şi are toţi dinţii-mbrăcaţi în viplă. Asta, pentru impresia artistică. Tehnic, este un mister. Logic, este un nonsens. Genealogic, se pierde în negura ultimilor ani ai tranziţiei. Geografic, se pare că vine din Ardeal – dar este o simplă presupunere (grevată de rasism). Cert – şi empiric – este doar că cei care uzează & abuzează de „ca şi” în loc de „ca” există, sînt printre noi, oameni ca (şi?) oricare, n-au nimic deosebit.

Alibiul lor este că cacofoniile există şi ele, şi sînt ceva nasol. Ei bine, uite o veste naşpa pentru ei: cacofoniile pot fi nasoale, dar şi mai nasoale sînt încercările de-a le evita atunci cînd ele nu sînt! Ca să spui „ca şi om”, trebuie să ai o părere într-adevăr foarte proastă despre omenire, în general şi omul care eşti, în particular – sau să-l/să-i confunzi cu ceea ce, în jargonul internetic, urmează inevitabil după yahoo., hotmail., pcnet., fx. etc.

Ca „şi” spaţiu, internetul suportă multe – dovadă şi transformarea lui „ca” în „k”. Ca „şi” obiect, şi computerul suportă orice – nu degeaba scriu acum ceea ce scriu. Dar ca şi omul (sau Omul) să suporte ceea ce pare să fi devenit noul tic lexical („deci” e deja fumat…) al românului recent, este totuşi prea mult. Nu de alta, dar mîine-poimîine s-ar putea să ne trezim cu „biserica şi catolică”, „Ion Luca şi Caragiale” ş.a.m.d.

Ce se ascunde – căci nimic nu este întîmplător în limbaj – în spatele acestei „caşialmale”? La un nivel de suprafaţă, acelaşi impuls care-i face pe unii să ţină mîna căuş peste gură atunci cînd se scobesc între dinţi şi pe unele să spună „plovăr” în loc de „pulover”: o căutare (acolo unde nu e) a „eleganţei”. La un nivel mai profund – probabil -, un prost raport cu fecalitatea: o „miroşi” peste tot şi, terifiat de gîndul că aceasta ar putea deborda de oriunde, încerci s-o conţii… „Ca şi”-ul este totalitarismul autoamăgitor de extracţie freudiană. Este semnul revelator al unei refulări exprimate prin viol lexical. Este cenzura care te dă de gol: vorbeşti „cu perdea”, numai că perdeaua este transparentă. Nu văd decît o soluţie: repetarea, pînă la saţietate, a propoziţiei „caca is cool”. Iar cînd nu va mai fi cool, va rămîne ce-a fost, şi chiar mai mult decît atît – profund necesară..

autodeAnunţ

din motive dincolo de poartă, doar ca trecere  de aici dincolo şi experimentare a celor mai cumplite realităţi, anunţ că sunt blondă pentru fix 3 zile! Nu vă îngrămădiţi, nu mă veţi vedea… aşa!