calea spre mine

Inima mea nu mă înşală….Nu e nici domoală, nu e nici credulă, nici visătoare cum o crezi. Taie în carne vie şi mă pedepseşte de cele mai multe ori. Am învăţat, de multă vreme, să descifrez toată bunătatea şi iubirea în tot ce spui…Nu, nu mă înşel! Lasă minciunile pentru altcineva. Lasă vorbele grele pentru cine vrei tu. Moteka te cunoaşte! Timpul va decide! ❤

cu toate că…

Doamne, e nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit. Bine, vorbesc de mine. Un cuvânt. Bine, hai, două. Ok, ok, câteva cuvinte, un gest-două, o faptă, două..chestii minore. Doamne, ne plăcea aceeaşi muzică, uneori gândeam sincron, mai ştii?

Respir pe ritmuri de Ingrid Michaelson!

Dar tu o iubeşti pe ea. Ţi-e dor de ea!

Eu nu mai am loc. Locul meu l-a ocupat prezentul!

how unfair…

Îmi ocup timpul ca să nu pară că lipseşti. Hm, i-auzi la mine…”ocup timpul”, de parcă aş putea acoperi imperii cu pasul, sau aş putea cuprinde în privire tot cerul… Zidesc, ca să am ce privi năruindu-se mâine. Azi un zâmbet, mâine e năruit de un nor, ca mai apoi să dea perdeaua la o parte, un simplu cuvânt.

Cică somnul mult e semn de depresie. Dar nu se ştie dacă după o oboseală cumplită, sau după o perioadă….oarecare. Ascult melodia asta şi mă simt în centrul Pământului, iar lumea se învârte în jurul meu până dispare ca formă, ca însemnătate, ca….existenţă, până nimicul îmi ia locul. Între timp, piele de găină şi urechi ciulite.

Levitaţia e inerentă. Muzica se aude din ce în ce mai tare. Apoi, brusc….tăcere!

Îmi ocup timpul să nu pară gol de sensuri. Primenesc nimicul ca să pară…ceva. Ce, nu stiu eu că dacă lustruiesc arama, tot n-o fac aur?!

Dacă apare ceva în colţul ochilor, a nu se confunda cu lacrimile. E vântul care întărătă umorile!

Numa’ că argintul lustruit, din când în când, pare oglindă….în care-ţi pierzi numele şi timpul şi ocuparea şi legăturile şi nimic nu mai contează; iar ochii ce mă privesc adânciţi în orbite, nu mai sunt ai mei, sunt de argint lustruit, sunt de dincolo şi vin din adâncuri….

Sunt timpuri în care nici nu-mi mai vorbesc. Sunt prezenturi în care opresc toate trecuturile….

Îmi ocup timpul, să pară că nu-mi lipseşti. Teatrul Mundi e prea ocupat să verifice distribuţia. Nu lipseşte nimeni!!!- se strigă din culise. Numai că-mi lipseşti mie, iar dacă stau bine să mă gândesc…..nici eu nu mai sunt! Oare cum trebuie să explic lipsa lipsei?

Început de Brumărel

o inimă mare se cuibăreşte-ntr-o coajă de nucă, în iarba înaltă…

(pre) judecînd omul religios

 

Am citit pe ici, pe colo despre oameni deranjaţi de ce fac/spun/sunt alţi…oameni. Motivele sunt de la cele mai pertinente(chiar, cine stabileşte?), până la cele mai puerile.  Deranjamentul verbal e bărfă, nu? Porneşte ca un fenomen strict anatomic(a se înţelege aici ”stricarea vintrelor”) şi se continuă cu ”vomă” şi exalaţie. E grav, trebuie tratament. Natural ar fi ca, un om în atare situaţie să recunoască faptul că are o problemă. Nu?

Unde întâlnim fenomenul? Pieţe, uliţe, mahalale. Nivelul de cultură nu poate fi cuantificat. Motivul? Lipsă de (pre)ocupare! Am citit atât de multe pe subiectul acesta, am auzit discuţii ale unor oameni veşnic bolnavi de ”ce fac alţii” încât îmi cer iertare c-am început aşa de abrupt.

Tot ce am scris mai sus nu are (ne)apărată legătură cu Lotus şi articolul său despre ”omul religios”. Aşa că trebuie să mă aplec spre scriitura lui şi să-i dau răspuns, sau explicaţie, sau ce-o fi, din care să se înţeleagă: de ce cred eu că judecarea oamenilor e timp pierdut, e risipire a sufletului, nu aduce nimic bun(deoarece suntem în căutarea binelui/adevărului/dreptăţii, nu?…sau poate că nu); nu-i doar simplă observaţie a unui om inteligent, care pune lucrurile în ordinea lor firească(fie şi mental).

Întâmplarea postată de el este următoarea(pe scurt):

”într-una din duminicile trecute am văzut două femei povestind lângă o biserică. Ceea ce nu-i o chestie chiar așa senzațională, de multe ori oamenii povestesc în jurul unor clădiri1. Dar personajele noastre își făceau din când în când cruce. Având în vedere că se aflau lângă un lăcaș de cult, nici asta n-ar fi mare lucru. Dar înăuntru era slujbă. Ceea ce iarăși este perfect în regulă pentru o zi de duminică. Dar femeile respective participau la acea slujbă…

 Doar că înăuntru fiind destul de multă lume, s-au decis să rămână afară. Unde adică puteau sta și la taclale. În fond, preotul vorbea la microfon și ele auzeau când e de-ți făcut cruce. Și cu ocazia asta aflau și ultimele bârfe, noutăți și reclame interesante, fără a fi nevoie să citească bloguri pentru asta. Păi nu?”

Nu mai pun aici şi ce-a mai adăugat, cine e curios poate intra la el pe ”Homo Religiosus” .

Într-un comentariu, îmi spuneai că:

”Cele două femei nu m-au deranjat cu absolut nimic. Nu știu de unde ai dedus tu asta, că eu nu am precizat nicăieri că m-ar fi deranjat. Pur și simplu am observat un comportament care ne poate da de gândit, așa că l-am pus pe blog.

Adică îmi pun întrebarea (și o pun și cititorilor): ca ce chestie să mergi la slujbă dacă nu te interesează pe bune? Că dacă te-ar interesa cu advărat, dacă ți-ai dori foarte mult să intri în comuniune cu divinul în acele momente, să asculți predica etc, atunci ba da, ți-ai închide telefonul și ai intra în sală, nu ai sta afară în povești. Iar participare e clar că n-au avut, de vreme ce stăteau afară la discuții.

Hai să fac o analogie, poate așa înțelegi. Să zicem că mergi la cinema să vezi un film. Ai mai văzut tu oameni care să meargă la film dar să rămână în afara sălii de cinema, povestind, pe toată durata filmului? După care să considere că ei au văzut filmul? Nu. Oamenii care merg la cinema chiar intră în sală. De ce? Pentru că își doresc foarte mult să vadă acel film. Pentru că acel film este pentru ei foarte interesant și captivant, și de abia așteaptă să-l vadă. De aia se duc, să-l vadă! În schimb, cei care merg la biserică, uneori rămân în povești și nu intră să participe la slujbă.

Faptul că ei nu participă la slujbă pe mine nu mă deranjează cu nimic. Dar asta spune ceva despre ei. Și anume că nu cred în Dumnezeu cu adevărat. Nu cu tot sufletul și cu toată ființa. Pentru că altfel, abia ar aștepta să intre acolo și să se roage. În schimb, ei fac aceste lucruri care țin de religie în mod exterior și superficial, dintr-un fel de conveniență socială.”

 

Încerc să mă fac înţeleasă, pe cât îmi e posibil, rugându-te, Lotus, să nu uiţi că suntem diferiţi, că putem aborda problema din perspective diferite şi că dacă zic altceva decât te aştepţi(poate) nu înseamnă că n-am înţeles(neapărat)…

  • felul în care observăm, facem judecăţi de valoare, raportăm lumea la propriile concepţii ţine de backround-ul personal. Ştim cu toţii că observaţia e o metodă de a cerceta mediul încunjurător. Presupune să ai interes faţă de subiect şi să urmăreşti evoluţia. E un întreg proces, nu e ca şi cum ai observa o baltă-n drum şi o ocoleşti, spre binele pantofilor. Aşa că lucrurile nu merg cu ”pur şi simplu”, căci nu-i fenomen al naturii sau o apariţie, pe care nu le poţi evita. Ţi-a atras atenţia ”ceva” pentru că te interesa. Nu ”observăm” tot ce se întâmplă pe stradă, în curţi, la cinema, oriunde am fi etc etc etc….
  • motivul pentru care, oricare dintre noi, manifestă un interes faţă de o situaţie/întâmplare este pentru că suntem sau nu de acord cu ceea ce se întâmplă! Să fim serioşi, observaţia presupune atenţie: nu acordăm atenţie tuturor evenimentelor în desfăşurare, la care luăm parte voit sau nevoit.
  • observaţia pe care ai făcut-o tu, este una ocazională, aşa că rezultatele nu-s neapărat concludente. Nu ştii clar ce se petrece acolo! Doar pentru că cineva iese din tiparul obişnuit(participarea la slujbă se face în biserică, în linişte, fără a avea alte preocupări), nu înseamnă neapărat că aşa şi este. Nu neg evidenţa, Doamne fereşte!, dar felul în care ai decretat că ”(…)asta spune ceva despre ei. Și anume că nu cred în Dumnezeu cu adevărat.”, nu e neapărat corect. Cum spuneam, de unde ştii tu ce-şi spuneau; care era situaţia, sau care era motivul pentru care era necesară discuţia aceea…Sau pornim din start că-s ţaţe şi că au venit să pălăvrăgească?! Nu spun că n-or fi fost, dar tu de unde ştii? De unde-ţi iei certitudinile? Deci, până aici, observaţia e ok, dar rezultatele nu-s neapărat alea, subiectivitatea rămâne!
  • totuşi, la ce bun observaţia, nu numai în general, cât şi în cazul cucoanelor sprijinind credinţa-n vorbe? Observaţia finalizându-se cu nişte concluzii, care ne ajută în cercetarea unui fenomen…. Cui prodest? În mod normal, observăm tocmai pentru a nu aplica greşit teoria….învăţată, la care, din păcate, achiesăm inconştient. Eşti convins de concluzii? Ştii că îţi spuneam că te risipeşti în aşa observaţii, iar tu nu înţelegeai? Eh, mă gândeam că fiecare e interesat în funcţie de felul în care e. Cred că subiectul e mai prejos faţă de cât poţi(bineînţeles, şi eu mă pot înşela).

Partea tehnică, să zicem, c-am terminat-o oarecum. Să trec la exemplele pe care mi le-ai oferit, despre care am spus că nu mi se par asemănătoare:

Vorbeşti de mersul la cinema(unde oamenii-şi cumpără bilete şi nu aleg să stea afară, pretextând că au văzut deja filmul) sau la şcoală(unde elevii nu participă la oră dincolo de uşa clasei), nu? Dar la cinema cumpărăm un act artistic, ar fi anormal să nu-l consumăm ca atare! Crezi cumva că, dacă e vorba de bani, omul e mai sensibil? :)))) Revin asupra chestiei. Iar la şcoală, procesul de învăţare e obligatoriu, nu este unul electiv; indiferent cât de mult îţi place sau nu să studiezi.

Revenind la Dumnezeu, eu privesc(în termeni creştini) relaţia cu El, ca o relaţie personală, ca relaţia cu cel mai bun prieten posibil al meu. Obligaţia de a merge în vizită îmi aparţine total. Biserica stabileşte un cod de conduită morală în relaţia omului cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, dar acesta e flexibil. E obligaţia creştinului să meargă la biserică, exact în măsura în care un om care-şi iubeşte prietenul, nu ar ţine distanţa, nu l-ar părăsi, ci ar fi dornic să-l vadă, să fie aproape de el. Vezi tu?, nu toţi suntem prieteni adevăraţi ai lui Dumnezeu, cum nici ai oamenilor nu prea suntem. Avem căderi. Suntem slabi, ne dezamăgim prietenii nefiind mereu aşa cum ar trebui, iar pe Dumnezeu îl dezamăgim prin ocuparea cu alte activităţi în timpul vederii Lui- asta nu ne face mai puţin prieteni, sau necredincioşi. Cine stabileşte asta? În niciun caz tu, eu, x sau y. Cum spuneam, relaţia dintre om şi Dumnezeu nu presupune doar exterioritate. Poziţia, gesturile, sau vorbele nu ne dau date suficiente ala relaţiei omului cu Dumnezeu, deoarece ea nu se consumă în totalitate în ochii noştri. Dacă eşti om religios, întâmplarea aceea nu te va  intereseaza/frământa, nu te va îndeamna la observaţii. Dacă nu eşti religios, vei fi uşor de distras, nu? Doar nu spuneau ”Tatăl nostru” împreună, ai putea să-mi spui.

Mersul la biserică mai e şi o treabă ce ţine de fiecare în parte. La întâlnirea cu Dumnezeul pe care-l iubesc, exteriorul păleşte. Nu aud şi nu văd, nu mă interesează ce fac cei din jur; iar dacă, totuşi, observ(oamenii religioşi nu-s nici cu retard, nici în afara realităţii), nu-i judec. De ce? Nu mă interesează! Ăsta nu-i egoism, e iubire. Îmi iubesc semenii şi sigur aveau un motiv întemeiat pentru care făceau asta.

În schimb, în loc să observ neimplicat episoade ca cel povestit de tine, învăţ să mă implic în evenimente în care pot schimba ceva. Aşa că, da, observ când cineva bate un copil/animal şi iau atitudine(lucrul acesta mă afectează emoţional şi pot face ceva pentru celălalt); da, observ când cineva aruncă pe jos ambalaje etc şi iau atitudine(cu toate că risc să o iau pe coajă…chiar era să mi se întâmple); da, observ când un hoţ desface geanta cuiva şi fac tot posibilul să alertez persoana, având însă grijă şi de mine; da…..observ chestiuni care sfidează umanul, în rest nu e treaba mea. Fiecare are ce convingeri doreşte! Aşa cum, în opinia ta vorba şi poziţia spuneau ceva despre ele, şi interesul tău faţă de astfel de situaţii poate spune ceva despre tine. Oare ce? NU ştiu. Ţi-am mai spus că nu te acuz de rea voinţă sau de lipsă de fond(ai argumentat ce ai crezut de cuviinţă) dar totuşi ai privit superficial subiectul…

Ziceam că revin la chestia cu sensibilitatea oamenilor atunci când plătesc: sunt promţi, nu vor să piardă, fructifică la maximum fiecare ban dat…Dar, actul artistic pe care tocmai l-ai cumpărat e dator să-ţi satisfacă plăcerile, nu? Sună mercantil, îmi cer scuze! Dumnezeu, însă, nu ne este cu nimic dator, nu asistăm la un act în care Dumnezeu se dă în spectacol, noi nu trebuie să ne recuperăm investiţia în Dumnezeu. Dacă priveşti aşa, şterg tot ce-am scris mai sus şi declar că nu-l cunosc pe acest dumnezeu.

La Dumnezeu ”nu trebuie să” nimic! E ca şi cum ai spune că, dacă stai stană de piatră la slujbă, ba chiar în genunchi, nu scoţi o vorbă şi respecţi cu stricteţe toate canoanele, actul de credinţă e unul complet, iar actele spre rai sunt deja semnate. Oh, nici pe departe. Credinţa nu e doar formalism, e un ritual, un act viu. Cum nu poţi crede în urma etalării unor argumente logice ale existenţei lui Dumnezeu, tot aşa nu poţi iubi la comandă. Legătura? Aşa cum nu poţi iubi constant la fel, ci sinusoidal; la fel, nu poţi fi mereu în top cu credinţa, nici cu prietenia, nici cu sinceritatea, nici cu….ce vrei tu, nu poţi fi la nivelul aşteptărilor de fiecare dată, nu te fac astea mai puţin bun. Cum o singură obrăznicie nu-l transformă pe copil în obraznic, nici o singură ceartă nu-l transformă pe om în violent….şi iar revenim la observaţie, la atenţie, la interes, la cercetare socială….

 

Ce să înţelegi din toată poliloghia asta? Habar nu am. Poate doar că ”ce ţie nu-ţi place, altuia nu face” sau ”nu judeca pentru a nu fi judecat”nu sunt doar texte rostite la amvon, ele prind viaţă când iubeşti….ce vrei tu, pe oameni, pe Dumnezeu, natura… În rest, ce văd ochii noştri nu-i întregul şi nici ce pricepe mintea noastră nu-i întreaga cunoaştere. Sau, ce vrei tu…

🙂

 

 

Că tot am fost de curând la Efes…

Dacă în vest, drumurile duc(eau) la Roma, în Răsărit, unele dintre ele duc(eau) la Efes. Din fericire, Roma a mai rămas piatră pe piatră, pe când în Efes pietrele s-au încăpăţânat să rămână în munţi(marea majoritate). Drumul lung, anevoios prin încăpăţânarea şoferilor şi-a regulilor inexistente(de orice fel), mese luate în goana roţilor şi-a femeilor îmbrobodite cu plictiseală şi praf combinat cu o căldură ce ardea…şi sângele.

Dar nu vreau să povestesc nici cât de frumos şi plin de întâmplări a fost, nici de praful călcat de mine, ci de sfinţii protectori ai celor ce au insomnii- cei 7 sfinţi din Efes! Ei sunt sărbătoriţi pe 4 august, dar cum insomnia nu-mi dă pace, postarea va apărea pe 5!

Sfinţii Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan si Constantin au trăit în vremea scurtei şi sângeroasei domnii a împăratului Deciu(nu-s bună la ani, aşa că undeva pe la jumătatea secolului III, d.Hr.). Ei erau soldaţi şi fiind creştini, nu participau la petrecerile păgâne date de împărat, ba chiar se rugau pentru eliberarea şi mântuirea creştinilor torturaţi. Dar, ce, puteau face asta prea mult timp? Mneaaaah, neastâmpăratului împărat îi stăteau ca suliţele în ochi creştinii îndărătnici, şi cum avea iscoade, a pus să-i fie aduşi spre judecată. Cei şapte aflând, s-au ascuns într-o peşteră. Împăratul pentru a nu fi mai prejos, a pus să fie zidită intrarea, frecându-şi de acum mâinile la gândul morţii lor prin lipsa de aer….cine se mai gândea la mâncare?

În timpul ăsta, s-au întâmplat două lucruri minunate: Dumnezeu a adus un somn adânc peste bărbaţi şi cca 200 de ani au fost în adormire, iar doi creştini au scris pe două table de plumb viaţa sfinţilor şi le-au aşezat lângă pietrele care închideau peştera.

În cei 200 de ani de adormire, s-au succedat în Imperiul Roman tot soiul de împăraţi, unii creştini, alţii îndărătnici şi răuvoitori. Aşa că, în vremea lui împăratului Teodosie, Dumnezeu a hotărât să facă minunea trezirii sfinţilor din peşteră ca răspuns la rugăciunile lui, referitoare la adeverirea învierii morţilor. Disputa din acele vremuri era aprigă, dar şi mai puternice erau credinţa şi rugăciunile împăratului.

Nu vă imaginaţi acum că Dumnezeu i-a înviat înainte să deschidă peştera. Cum ar fi fost să se căznească să dea pietrele deoparte?! N-au putut ei cu 200 de ani în urmă, dar acu’….Cum Dumnezeu face minuni absolut în natura lucrurilor, pietrele au fost date deoparte de nişte păstori, care le-au folosit la construirea unui ţarc pentru oile lor. Nimic mai simplu şi mai natural. Atunci, sfinţii s-au trezit din somn. Ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, unul dintre ei, Iamvlih, a mers să cumpere pâine. Cum o fi să ai o foame de 200 de ani? Numai că, memoria sa era oprită în trecut, aşa că nu şi-a pus problema că pleacă cu monede din timpul lui, iar timpul actual era…al altei monede. Totul era schimbat, case, uliţe, porţile purtătoare de semnul crucii, portul oamenilor…Iar vânzătorul din târg l-a suspectat de posesia unei comori, văzând că plăteşte pâinea cu monede cu chip străin pe ele. Cum Iamvlih a povestit de unde îi are, oamenii s-au repezit în peşteră după comoară. Au aflat şi tablele de la intrarea în peşteră, iar misterul s-a elucidat. Împăratul Teodosie aflând de minune, a venit în grabă să se închine sfinţilor, iar credinţa în înviere a prins putere.

Minunile ţin 3 zile, nu? Ca să te obişnuieşti cu ele şi să nu cumva să fi în capcana unei iluzii- până şi iluziile te părăsesc în 3 zile?! Eh, sfinţii de care vă povestesc au rămas în viaţă timp de o săptămână, după care au trecut în cele ale firii, adomind în Domnul. Cum împăratul nu dorea să treacă neobservată această minune, se gândea să-i ia din peşteră şi să le pună trupurile în racle de aur, marcând solemn momentul! Dar, aş, să vezi sfinţi dorind luxul?! S-au înfăţişat frumuşel la împărat în visele-i confortabile şi i-au dat de înţeles că trebuie să-i lase unde au fost găsiţi, în peşteră.

Dacă nu vedeţi legătura dintre sfinţi şi insomniile voastre, nu vă temeţi, nu veţi dormi 200 de ani pentru o trezire de o săptămână, cum probabil aţi gândit! Nuuuu! Rugăciunile către sfinţii din Efes aduc somnul când te aştepţi mai puţin(nu pe stradă, sau la serviciu, nu vă mai gândiţi la prostii!), înainte ca cearceafuri albe să ne spitalizeze….

Sfintii sapte tineri din Efes

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne dă-ne somnul spre odihnă!

P.S.: sper să am insomnia să povestesc şi despre mărturiile şederii Maicii Domnului în Efes. Dacă or îngădui sfinţii… 🙂

coincidentia oppositorium

Ce să caute bunătatea, sfinţenia, credinţa la mine în vizită? Oare nu văd ele cum sunt? Oh, nu, n-au sosit singure, ci împreună cu părintele Arsenie Boca, la fix 2 ani de la ”minunea mea de la Prislop”. La fix doi ani de la Prislop, şi la un an de la vederea cu Învierea din cutia poştală, o colegă îmi oferă direct o fotografie cu părintele Arsenie Boca. Să spun că nu mă prea cunosc cu respectiva doamnă, că am văzut-o de cel mult 3 ori? Să mai spun că mi s-au tăiat picioarele, nu mai aveam cuvinte, iar lacrimile au fugit din ochi învinse de gravitaţie? Să mai zic? Nu mai zic…

-aceasta era/e fotografia-