de ce nu?

Îmi place când stârnesc mila oamenilor. Stau la colţul străzii(una, oarecare, poate fi chiar strada ta) şi cerşesc atenţie. Nu, nu primesc. Da, sunt luată la goană. Nu, nu-mi trece starea. Fix asta fac în fiecare zi, cu obstinaţie demnă de cauze mai bune. Arătată cu degetul, huiduită, scuipată, bârfită, alungată, lovită, ameninţată…a mai rămas ceva? Ah, greşesc, a venit cineva să-mi dea un colţ de vorbă. Nu-i mai trebuia şi mai era şi folosit. Asta e, decât nimic…?

coincidentia oppositorium

Ce să caute bunătatea, sfinţenia, credinţa la mine în vizită? Oare nu văd ele cum sunt? Oh, nu, n-au sosit singure, ci împreună cu părintele Arsenie Boca, la fix 2 ani de la ”minunea mea de la Prislop”. La fix doi ani de la Prislop, şi la un an de la vederea cu Învierea din cutia poştală, o colegă îmi oferă direct o fotografie cu părintele Arsenie Boca. Să spun că nu mă prea cunosc cu respectiva doamnă, că am văzut-o de cel mult 3 ori? Să mai spun că mi s-au tăiat picioarele, nu mai aveam cuvinte, iar lacrimile au fugit din ochi învinse de gravitaţie? Să mai zic? Nu mai zic…

-aceasta era/e fotografia-

Întrebări (retorice)- 57

 

Ştiţi, oare, de ce în bănci te ţin în picioare când îţi deschizi conturi, depui bani şi te pun pe scaun(comod) când îţi oferă credite?!

 

 

Întrebări (retorice)- 56

Măi, oameni buni, ştie cineva de ce pisicile vor să-şi acopere bolul, după ce au mâncat? Că doar nu-i litieră… :)))

Întrebări (retorice)- 53

E posibil să aud numele tău peste tot? În cărţi, în filme, la vecina de peste drum, în convorbirea unor străini, până şi pe băiatul de la cablu’ îl cheamă aşa, strigat pe stradă,……peste tot?

Întrebări (retorice)- 52

Cum se îmblânzesc sufletele?

the not to do list

:))))))))))))))))) Râs cât toate zilele în care cineva a crezut că respectul se câştigă făcând ce ţi se cere! Nu? Zi-mi că nu te-ai chinuit să îndeplineşti sarcini, să duci termene la limită şi să le arunci dincolo, să faci să aibă totul gust, miros şi aşezare frumoasă în…spaţiu…ca mai apoi să aştepţi reacţii. Niciun ”mulţumesc”, nicio privire binevoitoare, niciun….nimic? Zi-mi că n-ai făcut din astea şi te scutesc de….logoreea mea de după-amiază! Nu, nu şi iară nu! Respectul se câştigă dacă… ia stai puţin! Există to do list pentru aşa ceva? Nici nu vreau să ştiu. Cum aberam mai devreme, ”respectul se câştigă dacă….nu-l vrei, nu-l aştepţi, dai doi bani pe el”. Adică, dacă e, e…dacă nu, who cares? Respectul şade nesimţit în ochii celuilalt. Zace sau lucrează, depinde cum e posesorul. Poţi să te dai tu peste cap cât doreşti şi te lasă coloana elastică că, tot degeaba. Oh, nu, eu nu cer respect, n-am ce face cu el! Nu-l găsesc? Înseamnă că e locul prost, persoana nasoală sau timpul nepotrivit! Good day!

not-to-do

Întrebări (retorice)- 51

Nu chiar retorică mirarea, dar chiar aş vrea să ştiu cine-s aceia, din străine vânturi, care-mi colindă blogul, revenind periodic?! Hai că, Europa, ca Europa, dar Asia, America de Sud, State, Africa?!

mortisime

                                                                                         

Ştiaţi de ce vă scârţâie mobila, când a plecat cineva…dincolo? Jules Renard zice(a) că: ”Viaţa i s-a prelins acum în mobilă şi, de câte ori se aude cel mai mic scârţâit, ne trec toţi fiorii.” Da? Asta era! De acum, toţi morţii trăiesc în obiecte! Să fie clar! Ah, nu vă apucaţi de exorcizări, lăsaţi oamenii liniştiţi!

Voi ştiaţi altceva?

Je suis(encore) malade…

Când mă doare capul, parcă se despică lumea în două. Mii de ţândări preschimbă imaginea trecută în nebuloasă. Nimic nu mai e la locul lui… Scriu din inerţie, poate aşa înduplec durerea să treacă prin degete în monitorul din faţa mea, s-o văd la faţă şi s-o întreb ce are cu mine. I-am spus azi poveşti, i-am pus muzică, am plimbat-o, am pastilat-o şi nimic. Nu se lasă dusă. Vrea la mine, mai ceva ca iubirea… Mă ţine pe muchie de cuţit, gata să taie tot, până la os şi dincolo de el. Nu m-am întrebat niciodată ce e dincolo de os, de infernalul gând că s-ar putea să nu mai treacă. Din cap răzbate-n stomac şi convinge stomacul să se revolte. O stare imensă de greaţă se afişează în spatele ochilor înghişi în grimase. Fiecare-şi trăieşte demonii. Ai mei sunt urâţi şi negri! Aş da cu ei de pământ, dacă aş avea putere asupra lor. I-aş ademeni afară, dar sunt uşile încuiate, pe dinafară. Sunt momente în care cred că mi s-a jucat o festă. Dar din aia urâtă şi jur că mă prind preţ de-o secundă, apoi uit totul… Încă cred faptul că oboseala asta care m-a cuprins de câţiva ani încoace dă o dimensiune înfricoşătoare realităţii. De aici şi durerile au parcă altă memorie, alte efecte, alte defecte de accentuat. La durere, nimic nu mai are (acelaşi) sens. O nepăsare dureroasă mă cuprinde. Aş putea muri uşor, în astfel de momente…renunţând! Singurul moment, parcă, în care nu mai ştiu să vreau să lupt. Cum e posibil aşa ceva?!