marti(sorul)riul zilelor de primăvară

Azi am bricolat durerea…

De ce înmormântăm viaţa?

Se moare în jurul meu, asta am observat; mă părăseşte viaţa, de la periferie spre interior. Mă ia cu asalt, mă ia cu îmbulzeală, sunt loviţi cei pe care-i iubesc. Ajung fără redute, sunt în voia vântului de răsărit. Dragostea se transformă în mâini reci, în sărutări pe frunte, în cruce-colivă-pacheţele, în vin şi ulei turnate în groapă, în prosoape şi sicriu, în îmbrăcăminte neagră şi lacrimi înnodate. Departele a devenit aproape. Nu ziceam eu de asta?! Ne-a adunat părintele pe toţi, toate punctele cardinale s-au adunat mănunchi, chiar dacă nu şi împreună. S-a înconjurat de cei dragi. Din seara asta au fost deniile, de mâine continuă tristeţea. Ce mai sunt slujbele fără părintele Mihai? Părinte, rămâi în dragostea noastră! De mâine, am să vă scriu, măcar din când în când. Ştiu că primiţi veştile, aşa cum v-am visat joi-înainte să plecaţi şi m-aţi liniştit că totul va fi bine şi v-aţi dat jos perfuziile şi m-aţi îmbrăţişat, aşa cum m-aţi vizitat vineri noaptea, aşa cum mi-aţi fost mereu aproape. Până când ne vom revedea…

cu sufletul praştie spre cer

am să-L trezesc pe Creator,

că poate-i trist şi abătut

dar gândul meu iar doare mut,

ca altădat.

Şi am să-l rog să-l mai oprească

măcar un pic

aici,

Sunt suflete ce n-au atâta cer

 de dăruit,

cum el a dat

şi au în el un ajutor,

o hartă, un pas în plus.

e greu!

Şi cel mai mult mă doare,

c-am apucat să văd în el

o ultimă privire,

şi-am tăcut.

Mama ei de

presimţire!

Să fii vorbit ceva,

dar ce?

Rugaţi-vă pentru pr. Mihai Nuţă, e în comă la Spitalul Municipal! Vă rog… :((((((((((

Cu(vint)e

Cuvintele-necuvintele agăţate de gene încercând să deschidă ochii ce se ascund în somn. Ţipă la mine în tăcerea lor cu cât le văd mai des. Cuvintele scrise dor mai mult decât cele auzite.  Nici nu trebuie să le mai văd, mi le aduc aminte perfect! Tot sper că nu-s aşa şi le caut din nou vederea! Nu există modelări vizuale. Reflexiile sunt dure, lumina lor irită retina direct. Auzul e bun şi blând, distorsionează totul, făcând amintiri din relele relelor. Mă urmăresc acele câteva vorbe. Câte să fi fost, 15? Combinările nu mi-au ieşit. Sfârşitul început, mijlocul înţeles, durul dulce şi inversul tuturor ştiinţelor. Nimic nu iese la liman. Vizual e rău, auditiv e blând. Cum se poate aşa? Unde sunt acele câteva momente de graţie, când totul era să fie? Când cu greu am adormit, cuvintele păreau altceva decât la trezire. Unde a plecat înţelesul? Din când în când, azi, timpul s-a oprit, iar acele cuvinte primeau diferite inflexiuni. Celor calde le urmau cele reci. Dacă cineva s-o fi mirat că frigul îmi făcea ireal pasul, treaba lui! Timpul s-a fracturat ieri. Osuarul din stomac a lăsat gol… Am să-l umplu cu viaţă! Până când ne vom (re)vedea…

Nu-mi mai plac întrebările

Acum 2 ani şi o lună era doar în vizită în ‘casa morţii’, acum e dincolo definitiv.

Îi spun că mi-e tare dragă, cum mi-a fost şi N., chiar dacă a plecat şi ea înainte să mă dezmeticesc. Niciodată nu pot dormi, după…. nu ştiu dacă vreau, mă decid greu. Alt facies, sentimente amestecate. Nu mai pot vorbi, nu-mi va mai răspunde. Într-un ieri aproape, vorbeam. Ne plimbam pe aceleaşi alei, în Bellu, în vizită la alţii. Cum să faci vizite dincolo, încă aici fiind?

Cine va urma?