Cu(vint)e

Cuvintele-necuvintele agăţate de gene încercând să deschidă ochii ce se ascund în somn. Ţipă la mine în tăcerea lor cu cât le văd mai des. Cuvintele scrise dor mai mult decât cele auzite.  Nici nu trebuie să le mai văd, mi le aduc aminte perfect! Tot sper că nu-s aşa şi le caut din nou vederea! Nu există modelări vizuale. Reflexiile sunt dure, lumina lor irită retina direct. Auzul e bun şi blând, distorsionează totul, făcând amintiri din relele relelor. Mă urmăresc acele câteva vorbe. Câte să fi fost, 15? Combinările nu mi-au ieşit. Sfârşitul început, mijlocul înţeles, durul dulce şi inversul tuturor ştiinţelor. Nimic nu iese la liman. Vizual e rău, auditiv e blând. Cum se poate aşa? Unde sunt acele câteva momente de graţie, când totul era să fie? Când cu greu am adormit, cuvintele păreau altceva decât la trezire. Unde a plecat înţelesul? Din când în când, azi, timpul s-a oprit, iar acele cuvinte primeau diferite inflexiuni. Celor calde le urmau cele reci. Dacă cineva s-o fi mirat că frigul îmi făcea ireal pasul, treaba lui! Timpul s-a fracturat ieri. Osuarul din stomac a lăsat gol… Am să-l umplu cu viaţă! Până când ne vom (re)vedea…

Nu-mi mai plac întrebările

Acum 2 ani şi o lună era doar în vizită în ‘casa morţii’, acum e dincolo definitiv.

Îi spun că mi-e tare dragă, cum mi-a fost şi N., chiar dacă a plecat şi ea înainte să mă dezmeticesc. Niciodată nu pot dormi, după…. nu ştiu dacă vreau, mă decid greu. Alt facies, sentimente amestecate. Nu mai pot vorbi, nu-mi va mai răspunde. Într-un ieri aproape, vorbeam. Ne plimbam pe aceleaşi alei, în Bellu, în vizită la alţii. Cum să faci vizite dincolo, încă aici fiind?

Cine va urma?