(pre) judecînd omul religios

 

Am citit pe ici, pe colo despre oameni deranjaţi de ce fac/spun/sunt alţi…oameni. Motivele sunt de la cele mai pertinente(chiar, cine stabileşte?), până la cele mai puerile.  Deranjamentul verbal e bărfă, nu? Porneşte ca un fenomen strict anatomic(a se înţelege aici ”stricarea vintrelor”) şi se continuă cu ”vomă” şi exalaţie. E grav, trebuie tratament. Natural ar fi ca, un om în atare situaţie să recunoască faptul că are o problemă. Nu?

Unde întâlnim fenomenul? Pieţe, uliţe, mahalale. Nivelul de cultură nu poate fi cuantificat. Motivul? Lipsă de (pre)ocupare! Am citit atât de multe pe subiectul acesta, am auzit discuţii ale unor oameni veşnic bolnavi de ”ce fac alţii” încât îmi cer iertare c-am început aşa de abrupt.

Tot ce am scris mai sus nu are (ne)apărată legătură cu Lotus şi articolul său despre ”omul religios”. Aşa că trebuie să mă aplec spre scriitura lui şi să-i dau răspuns, sau explicaţie, sau ce-o fi, din care să se înţeleagă: de ce cred eu că judecarea oamenilor e timp pierdut, e risipire a sufletului, nu aduce nimic bun(deoarece suntem în căutarea binelui/adevărului/dreptăţii, nu?…sau poate că nu); nu-i doar simplă observaţie a unui om inteligent, care pune lucrurile în ordinea lor firească(fie şi mental).

Întâmplarea postată de el este următoarea(pe scurt):

”într-una din duminicile trecute am văzut două femei povestind lângă o biserică. Ceea ce nu-i o chestie chiar așa senzațională, de multe ori oamenii povestesc în jurul unor clădiri1. Dar personajele noastre își făceau din când în când cruce. Având în vedere că se aflau lângă un lăcaș de cult, nici asta n-ar fi mare lucru. Dar înăuntru era slujbă. Ceea ce iarăși este perfect în regulă pentru o zi de duminică. Dar femeile respective participau la acea slujbă…

 Doar că înăuntru fiind destul de multă lume, s-au decis să rămână afară. Unde adică puteau sta și la taclale. În fond, preotul vorbea la microfon și ele auzeau când e de-ți făcut cruce. Și cu ocazia asta aflau și ultimele bârfe, noutăți și reclame interesante, fără a fi nevoie să citească bloguri pentru asta. Păi nu?”

Nu mai pun aici şi ce-a mai adăugat, cine e curios poate intra la el pe ”Homo Religiosus” .

Într-un comentariu, îmi spuneai că:

”Cele două femei nu m-au deranjat cu absolut nimic. Nu știu de unde ai dedus tu asta, că eu nu am precizat nicăieri că m-ar fi deranjat. Pur și simplu am observat un comportament care ne poate da de gândit, așa că l-am pus pe blog.

Adică îmi pun întrebarea (și o pun și cititorilor): ca ce chestie să mergi la slujbă dacă nu te interesează pe bune? Că dacă te-ar interesa cu advărat, dacă ți-ai dori foarte mult să intri în comuniune cu divinul în acele momente, să asculți predica etc, atunci ba da, ți-ai închide telefonul și ai intra în sală, nu ai sta afară în povești. Iar participare e clar că n-au avut, de vreme ce stăteau afară la discuții.

Hai să fac o analogie, poate așa înțelegi. Să zicem că mergi la cinema să vezi un film. Ai mai văzut tu oameni care să meargă la film dar să rămână în afara sălii de cinema, povestind, pe toată durata filmului? După care să considere că ei au văzut filmul? Nu. Oamenii care merg la cinema chiar intră în sală. De ce? Pentru că își doresc foarte mult să vadă acel film. Pentru că acel film este pentru ei foarte interesant și captivant, și de abia așteaptă să-l vadă. De aia se duc, să-l vadă! În schimb, cei care merg la biserică, uneori rămân în povești și nu intră să participe la slujbă.

Faptul că ei nu participă la slujbă pe mine nu mă deranjează cu nimic. Dar asta spune ceva despre ei. Și anume că nu cred în Dumnezeu cu adevărat. Nu cu tot sufletul și cu toată ființa. Pentru că altfel, abia ar aștepta să intre acolo și să se roage. În schimb, ei fac aceste lucruri care țin de religie în mod exterior și superficial, dintr-un fel de conveniență socială.”

 

Încerc să mă fac înţeleasă, pe cât îmi e posibil, rugându-te, Lotus, să nu uiţi că suntem diferiţi, că putem aborda problema din perspective diferite şi că dacă zic altceva decât te aştepţi(poate) nu înseamnă că n-am înţeles(neapărat)…

  • felul în care observăm, facem judecăţi de valoare, raportăm lumea la propriile concepţii ţine de backround-ul personal. Ştim cu toţii că observaţia e o metodă de a cerceta mediul încunjurător. Presupune să ai interes faţă de subiect şi să urmăreşti evoluţia. E un întreg proces, nu e ca şi cum ai observa o baltă-n drum şi o ocoleşti, spre binele pantofilor. Aşa că lucrurile nu merg cu ”pur şi simplu”, căci nu-i fenomen al naturii sau o apariţie, pe care nu le poţi evita. Ţi-a atras atenţia ”ceva” pentru că te interesa. Nu ”observăm” tot ce se întâmplă pe stradă, în curţi, la cinema, oriunde am fi etc etc etc….
  • motivul pentru care, oricare dintre noi, manifestă un interes faţă de o situaţie/întâmplare este pentru că suntem sau nu de acord cu ceea ce se întâmplă! Să fim serioşi, observaţia presupune atenţie: nu acordăm atenţie tuturor evenimentelor în desfăşurare, la care luăm parte voit sau nevoit.
  • observaţia pe care ai făcut-o tu, este una ocazională, aşa că rezultatele nu-s neapărat concludente. Nu ştii clar ce se petrece acolo! Doar pentru că cineva iese din tiparul obişnuit(participarea la slujbă se face în biserică, în linişte, fără a avea alte preocupări), nu înseamnă neapărat că aşa şi este. Nu neg evidenţa, Doamne fereşte!, dar felul în care ai decretat că ”(…)asta spune ceva despre ei. Și anume că nu cred în Dumnezeu cu adevărat.”, nu e neapărat corect. Cum spuneam, de unde ştii tu ce-şi spuneau; care era situaţia, sau care era motivul pentru care era necesară discuţia aceea…Sau pornim din start că-s ţaţe şi că au venit să pălăvrăgească?! Nu spun că n-or fi fost, dar tu de unde ştii? De unde-ţi iei certitudinile? Deci, până aici, observaţia e ok, dar rezultatele nu-s neapărat alea, subiectivitatea rămâne!
  • totuşi, la ce bun observaţia, nu numai în general, cât şi în cazul cucoanelor sprijinind credinţa-n vorbe? Observaţia finalizându-se cu nişte concluzii, care ne ajută în cercetarea unui fenomen…. Cui prodest? În mod normal, observăm tocmai pentru a nu aplica greşit teoria….învăţată, la care, din păcate, achiesăm inconştient. Eşti convins de concluzii? Ştii că îţi spuneam că te risipeşti în aşa observaţii, iar tu nu înţelegeai? Eh, mă gândeam că fiecare e interesat în funcţie de felul în care e. Cred că subiectul e mai prejos faţă de cât poţi(bineînţeles, şi eu mă pot înşela).

Partea tehnică, să zicem, c-am terminat-o oarecum. Să trec la exemplele pe care mi le-ai oferit, despre care am spus că nu mi se par asemănătoare:

Vorbeşti de mersul la cinema(unde oamenii-şi cumpără bilete şi nu aleg să stea afară, pretextând că au văzut deja filmul) sau la şcoală(unde elevii nu participă la oră dincolo de uşa clasei), nu? Dar la cinema cumpărăm un act artistic, ar fi anormal să nu-l consumăm ca atare! Crezi cumva că, dacă e vorba de bani, omul e mai sensibil? :)))) Revin asupra chestiei. Iar la şcoală, procesul de învăţare e obligatoriu, nu este unul electiv; indiferent cât de mult îţi place sau nu să studiezi.

Revenind la Dumnezeu, eu privesc(în termeni creştini) relaţia cu El, ca o relaţie personală, ca relaţia cu cel mai bun prieten posibil al meu. Obligaţia de a merge în vizită îmi aparţine total. Biserica stabileşte un cod de conduită morală în relaţia omului cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, dar acesta e flexibil. E obligaţia creştinului să meargă la biserică, exact în măsura în care un om care-şi iubeşte prietenul, nu ar ţine distanţa, nu l-ar părăsi, ci ar fi dornic să-l vadă, să fie aproape de el. Vezi tu?, nu toţi suntem prieteni adevăraţi ai lui Dumnezeu, cum nici ai oamenilor nu prea suntem. Avem căderi. Suntem slabi, ne dezamăgim prietenii nefiind mereu aşa cum ar trebui, iar pe Dumnezeu îl dezamăgim prin ocuparea cu alte activităţi în timpul vederii Lui- asta nu ne face mai puţin prieteni, sau necredincioşi. Cine stabileşte asta? În niciun caz tu, eu, x sau y. Cum spuneam, relaţia dintre om şi Dumnezeu nu presupune doar exterioritate. Poziţia, gesturile, sau vorbele nu ne dau date suficiente ala relaţiei omului cu Dumnezeu, deoarece ea nu se consumă în totalitate în ochii noştri. Dacă eşti om religios, întâmplarea aceea nu te va  intereseaza/frământa, nu te va îndeamna la observaţii. Dacă nu eşti religios, vei fi uşor de distras, nu? Doar nu spuneau ”Tatăl nostru” împreună, ai putea să-mi spui.

Mersul la biserică mai e şi o treabă ce ţine de fiecare în parte. La întâlnirea cu Dumnezeul pe care-l iubesc, exteriorul păleşte. Nu aud şi nu văd, nu mă interesează ce fac cei din jur; iar dacă, totuşi, observ(oamenii religioşi nu-s nici cu retard, nici în afara realităţii), nu-i judec. De ce? Nu mă interesează! Ăsta nu-i egoism, e iubire. Îmi iubesc semenii şi sigur aveau un motiv întemeiat pentru care făceau asta.

În schimb, în loc să observ neimplicat episoade ca cel povestit de tine, învăţ să mă implic în evenimente în care pot schimba ceva. Aşa că, da, observ când cineva bate un copil/animal şi iau atitudine(lucrul acesta mă afectează emoţional şi pot face ceva pentru celălalt); da, observ când cineva aruncă pe jos ambalaje etc şi iau atitudine(cu toate că risc să o iau pe coajă…chiar era să mi se întâmple); da, observ când un hoţ desface geanta cuiva şi fac tot posibilul să alertez persoana, având însă grijă şi de mine; da…..observ chestiuni care sfidează umanul, în rest nu e treaba mea. Fiecare are ce convingeri doreşte! Aşa cum, în opinia ta vorba şi poziţia spuneau ceva despre ele, şi interesul tău faţă de astfel de situaţii poate spune ceva despre tine. Oare ce? NU ştiu. Ţi-am mai spus că nu te acuz de rea voinţă sau de lipsă de fond(ai argumentat ce ai crezut de cuviinţă) dar totuşi ai privit superficial subiectul…

Ziceam că revin la chestia cu sensibilitatea oamenilor atunci când plătesc: sunt promţi, nu vor să piardă, fructifică la maximum fiecare ban dat…Dar, actul artistic pe care tocmai l-ai cumpărat e dator să-ţi satisfacă plăcerile, nu? Sună mercantil, îmi cer scuze! Dumnezeu, însă, nu ne este cu nimic dator, nu asistăm la un act în care Dumnezeu se dă în spectacol, noi nu trebuie să ne recuperăm investiţia în Dumnezeu. Dacă priveşti aşa, şterg tot ce-am scris mai sus şi declar că nu-l cunosc pe acest dumnezeu.

La Dumnezeu ”nu trebuie să” nimic! E ca şi cum ai spune că, dacă stai stană de piatră la slujbă, ba chiar în genunchi, nu scoţi o vorbă şi respecţi cu stricteţe toate canoanele, actul de credinţă e unul complet, iar actele spre rai sunt deja semnate. Oh, nici pe departe. Credinţa nu e doar formalism, e un ritual, un act viu. Cum nu poţi crede în urma etalării unor argumente logice ale existenţei lui Dumnezeu, tot aşa nu poţi iubi la comandă. Legătura? Aşa cum nu poţi iubi constant la fel, ci sinusoidal; la fel, nu poţi fi mereu în top cu credinţa, nici cu prietenia, nici cu sinceritatea, nici cu….ce vrei tu, nu poţi fi la nivelul aşteptărilor de fiecare dată, nu te fac astea mai puţin bun. Cum o singură obrăznicie nu-l transformă pe copil în obraznic, nici o singură ceartă nu-l transformă pe om în violent….şi iar revenim la observaţie, la atenţie, la interes, la cercetare socială….

 

Ce să înţelegi din toată poliloghia asta? Habar nu am. Poate doar că ”ce ţie nu-ţi place, altuia nu face” sau ”nu judeca pentru a nu fi judecat”nu sunt doar texte rostite la amvon, ele prind viaţă când iubeşti….ce vrei tu, pe oameni, pe Dumnezeu, natura… În rest, ce văd ochii noştri nu-i întregul şi nici ce pricepe mintea noastră nu-i întreaga cunoaştere. Sau, ce vrei tu…

🙂

 

 

Anunțuri

12 răspunsuri

  1. Aparentele sunt arma diavolului. Bun articol.

  2. Capu’ mă doare.

    E adevărat că înțelegem lumea prin prisma propriilor filtre.

    E fals că interesul pentru o situație survine din faptul că suntem de acord sau nu cu ceea ce se întâmplă. Uite, eu sunt interesat de ce face o anumită fată, pe care n-am văzut-o de mult. De situația ei. Și am fost interesat de campionatul mondial de fotbal din vara asta. Dar n-aș putea să-ți spun că am fost sau nu de acord cu ceva anume, nici nu știu cu ce. Modul ăsta de a privi în termeni de da și nu este, am senzația, unul din filtrele tale.

    De curiozitate, tu poți face o observație fără să fii atentă la subiect, sau poți critica un defect de comportament fără să-i judeci pe cei care-l manifestă? Pentru că eu nu le judec pe cele două femei de care am scris. Și nici pe milioanele de oameni care, asemeni lor, se declară religioși dar uită să mai aplice și practic învățăturile biblice. Asta nu înseamnă însă că nu observ aceste lucruri. Și observând, scriu despre ele. Oare Isus nu a greșit când i-a certat pe preoții de atunci pentru falsitate? Oare papa nu a greșit când i-a criticat pe unii prelați că, în loc să fie atenți la slujba religioasă, ei se ocupau cu altele? Respectiv cu pedofilia? Că și-a cerut scuze public în numele lor, recent.

    În sfârșit, analogiile cu școala și cinematograful rămân în picioare. Nu contează ce ne motivează să participăm: faptul că am dat bani pe bilet sau că ne trece proful absenți, ideea e că ele constituie o motivație puternică. De ce aspirația pentru divin n-ar putea alimenta și ea o motivație la fel de puternică ca banii sau obligativitatea? Ar putea, dacă ar avea intensitate.

    Vezi tu, din punctul meu de vedere nu-i de ajuns să crezi în Dumnezeu și să te raportezi la el ca la un prieten pentru a fi religios. Dar despre ce înseamnă să fii o ființă religioasă (sau să zicem spirituală), poate cu altă ocazie. Până atunci, uite un alt text pentru tine: La a doua sa venire pe pământ.

    • Atunci, Lotus, tu nu te referi la observaţie. Ea are cu totul altă însemnătate, nu numai pentru specialişti.
      Tu te compari cu Iisus, cu papa? Eşti vreo autoritate, în? :)))))
      Motivaţia stă la baza tuturor actelor noastre….chiar şi involuntare; iar asta nu o spun eu, ca să zici că pe mine mă combaţi. 😛
      Fiecare se raportează la Dumnezeu aşa cum este el, nu după cum i se impune; la fel cum, Dumnezeu ni se face cunoscut după puterea fiecăruia de înţelegere. Nu e nimic standard.
      Analogiile pot rămâne în picioare, ce treabă am eu cu ele. Numai că nu merg, rămân pe loc! :p
      Încurci planurile, interesele, valorile….banii şi divinitatea să trezească acelaşi interes? Aspiraţia alimentează motivaţia? Doamne, ce spui?! :)))))
      Mai lucrează la certitudinile alea, nu cred că eşti atât de bătrân pe cum pari. E o înţepenire pe-acolo…

      Cât despre textul tău :)))))…. doreai să? Ştii, mă depăşeşte profunzimea lui! 🙂 Dar cum mi-ai mai spus de câteva ori, eu nu înţeleg… 🙂 Să ştii că aşa e! :)))

    • Păi ți l-am dat ca să-l critici, evident. Textul. În rest, senzația de răspuns alambicat e reciprocă. 🙂

      • Ce bine ne înţelegem noi doi! 🙂
        Textul ăla-i o glumă. Promit să-ţi răspund pe blogul tău, când trece căldura asta de foc. Nu de alta, dar….n-ai vrea să ştii ce răspuns ţi-aş da acum! :)))))

        • ahh, de unde ți-ai dat seama că nu-i pe bune? 😆

        • :))))))))) măi, să ştii că din când în când mă mai prind şi eu din urmă şi nu mă mai scap…din vedere; dar de la căldura asta, totu-i aşa de lunecos

  3. „Tot ce am scris mai sus nu are (ne)apărată legătură cu Lotus şi articolul său despre ”omul religios”. Aşa că trebuie să mă aplec spre scriitura lui şi să-i dau răspuns, sau explicaţie, sau ce-o fi” – :)))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: