Eu am crescut şi nimic nu mă mai cuprinde…

Nimic nu mai e ce-a fost?! E pământul mult prea mic. Păi, Doamne, cât de mare era harta pământului desfăşurat, în copilăria mea?!!! Unde e restul? Cum timpul dispare înainte de a-l consuma, spaţiul se micorează, distanţele se scurtează, aerul nu ne mai ajunge la toţi, munţii nu mai au prăpastii aşa de adânci, nici întunericul nu-mi mai provoacă atâta frică, nici altele…la fel de măreţe în simplitatea lor…. Unde s-au dus toate? Ştii cât mă ţinea o plăcere? Bine, cam cât acum…Dar plăcerea pantofilor celor noi era aşa de mare că mă purta pe tălpi ani de zile…şi-mi mai creşteau şi picioarele. De ce-s făcute lucrurile să dureze puţin? Unde-s meşterii ăia măiaştrii care-ţi promiteau luna de pe cer şi-ţi dădeau exact ce doreai? Unde-mi eşti tu, cel care ai dispărut într-o lume atât de mică? Da…pământul era atât de mare, că abia puteam să-l cuprind cu gândul, sau cu rigla pe harta mea cu pământul secţionat transversal. Acum îl cuprind cu câteva zboruri de păsări de metal, cu puţină odihnă între ele. Visele, ce mai durează- dar unde să le depozitez, într-o lume atât de mică?

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: